Despre persoane şi drepturi
- cu (oarecare) furie -
Florin se uită uimit la pachetul voluminos din faţa lui. Vine de la o primărie dintr-o comună de prin văile munţilor din preajmă. Florin e jurnalist şi, cu ceva timp în urmă, a cerut primăriei cu pricina informaţii privind cadastrul forestier al zonei (încă) împădurite din vecinătate. Deschide pachetul şi nu mică îi e mirarea cînd găseşte un top de hîrtie albă-albă, aşa cum fusese el cumpărat din librărie. Peste hîrtia mută, o adresă din partea primăriei: „Găsiţi alăturat o parte din răspunsul la cererea dumneavoastră de informaţii depusă în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public“. Să fie parabolă? Prea-i subtilă. Să fie snoavă? Prea-i înflorită. Dar e realitatea unei ţări europene numită România, la anul 2010, la aproape zece ani de la adoptarea legii cu pricina. Şi, ca şi Florin, nu te poţi împiedica să te întrebi ce poate fi în mintea colectivă a unei autorităţi publice care găseşte resurse de timp şi financiare să-şi rîdă de contribuabil.
Legea accesului la informaţii a fost o breşă majoră în cultura secretomaniei care a guvernat România zeci de ani. Ea a impus transparenţa ca principiu, ca normă în relaţiile autorităţilor publice cu cetăţeanul. Ba nu, nu cu „cetăţeanul“, ci cu – aşa cum sună textul legii – „orice persoană“. Este probabil una din cele mai profunde schimbări de paradigmă din gîndirea politică şi administrativă a României. Pentru prima dată, autorităţile sînt ţinute să se pună „în slujba“ – la propriu – oricui le cere: pentru prima oară, serviciile publice devin ceea ce le spune numele – servicii, facilităţi, utilităţi pentru nişte entităţi cu voinţă şi discernămînt propriu – „persoanele“.
Un soi de avînt reformator (moderat, dar reformator) a urmat adoptării legii şi a fost dublat de o muncă susţinută şi de aparatul guvernamental, şi de neguvernamentalele organizaţii care au pus umărul la naşterea ei. Gîndirea comună a epocii era „să educăm instituţiile să lucreze cu legea“. De aceea – şi doar de aceea – forma iniţială a legii nu prevedea pedepse împotriva celor ce nu-i dau curs. Mai mult, educaţi în spiritul şi litera legii se cereau a fi şi utilizatorii – şi accentul s-a pus atunci pe ONG-uri şi pe mass-media, căci la „omul simplu“ este mai greu de ajuns cu astfel de educaţie. Cei cîţiva ani de astfel de proiecte şi-au arătat efectele şi legea a început să funcţioneze la un nivel satisfăcător, chiar dacă imperfect.
La aproape zece ani de existenţă, legea ar fi trebuit să-şi vădească efectele pe termen lung. O clasă administrativă responsabilă şi responsivă, un public avizat şi conştient de drepturile sale, mecanisme juridice capabile să corecteze eventualele abateri sau să asigure justul echilibru între aşa-numitele „drepturi intrate în conflict“ – căci dreptul de a primi informaţii intră uneori în coliziune cu cel la viaţă privată. Dar analiza la zi şi poveşti precum cea a lui Florin, care se constituie deja într-un corp de „folclor profesional“, compun un tablou ruşinos şi jignitor.
Astfel, la o cercetare întreprinsă în 2010 de Centrul pentru Jurnalism Independent, din cele 15 ministere care compuneau Guvernul, doar 7 au răspuns, de o manieră sau alta. Nici unul – nici unul! – nu a răspuns complet şi în termen. Teste efectuate de alte organizaţii – şi aici se cere să numim în clar Institutul de Politici Publice, Pro Democraţia şi APADOR-CH, care fac în mod constant astfel de acţiuni – relevă faptul că aplicarea legii se erodează, că funcţionarii publici devin din ce în ce mai apatici, mai neştiutori sau mai nepăsători la cererile „persoanelor“. Mai mult – şi aici ne amintim din nou povestea lui Florin – autorităţile devin arogante şi agresive în faţa a ceea ce ar trebui să fie o procedură de rutină. Ceea ce ne spune, în fapt, că dorita ruptură de paradigmă nu s-a întîmplat. Sau, dacă s-a întîmplat vreodată, organismul administrativ a găsit anticorpii necesari reconstrucţiei opacităţii. Transparenţa nu este o tendinţă naturală a puterii – de orice natură ar fi ea. Puterea creşte din umbre, necunoaştere, teamă chiar, şi – în cazul nostru – sentimentul mioritic al fatalităţii („n-ai ce le face, dom’le!“). Ea nu este naturală nici în democraţii deja consolidate – şi cazul american este un bun obiect de studiu. În mod paradoxal, în domeniul accesului la informaţii, Uniunea Europeană nu ne ajută: standardele comunitare în domeniu sînt sub cele româneşti. Legea românească a fost adoptată înaintea directivei europene în domeniu şi are la bază o filozofie mai liberală şi mai favorabilă solicitantului. Dacă vrem ca legea să funcţioneze în beneficiul nostru, al „persoanelor“, trebuie să ne mişcăm singuri.
Dom’le, n-avem ce le face? Dreptu-i – în forma actuală a legii. Poate că a venit timpul să dăm legii dinţi de fier şi măsele de oţel şi să introducem nişte pedepse semnificative pentru cei care înţeleg să ne umilească – prin tăcere, prin batjocură, prin ignoranţă – pe noi, ca „persoane“. Ştiţi ce repede s-au mişcat directorii de instituţii care au primit în justiţie sancţiuni cu „20% din salariu pentru fiecare zi de întîrziere“? (http://www.romania curata.ro/ltfont-colorblackgt18012011lt-fontgt-20-amenda-din-salariu-pentru-fiec-1123.htm) Şi staţi aşa, că încă nu am început să scriu pe ziduri grafitti cu „Buna guvernare = drept fundamental al omului“! Atunci să te ţii ofensivă a transparenţei!
Ioana Avădani este director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.
