Hărţile secrete
O carte care ar trata secretomania din perioada comunistă ar fi ciuntită fără un capitol consistent dedicat hărţilor. Iar geologii care au lucrat în acei ani au multe de povestit pe tema asta. Hărţile topografice – bază pentru orice geolog de teren sau prospector – erau ţinute la straşnic secret. În primele decenii de comunism, geologii de teren – ajunşi în zona de lucru – îşi primeau hărţile de lucru de la miliţia locală, aceste hărţi fiind aduse aici cu transporturi speciale. La fel, la finele campaniilor, hărţile trebuiau predate la miliţia locală – de unde aveau din nou parte de transport privilegiat. Iar toate aceste contacte cu autorităţile întru păstrarea secretului nu erau lipsite de aventuri. Un profesor îmi povestea cum, la finele anilor ’50, în drumurile sale pe văi cu ciocanul, busola şi, evident, harta pe care trebuia să noteze diversele descoperiri, s-a simţit de mai multe ori urmărit, mai mult sau mai puţin discret. La un moment dat – povestea profesorul – atunci cînd, oprit într-o poieniţă, încerca să traseze pe hartă punctele de observaţie, dintr-un tufiş sări nervos plutonierul major local, care îl apostrofă zdravăn cum că batjocoreşte şi întină „harta poporului“. Cu greu şi după ceva vreme l-au convins (cel puţin aparent) superiorii pe apărătorul bunurilor obşteşti că asta era de fapt datoria geologului – tot întru binele poporului. În ultimele două decenii de comunism, hărţile topografice au putut fi transportate spre şi dinspre locurile de studiu, de către geologi. Altceva nimic. Un coleg îmi povestea cum, în anii ’80, trebuia să arate unor geologi occidentali diferite locuri şi puncte de interes profesional din Delta Dunării. Evident, hărţile topografice continuau să fie la mare secret, iar teama de repercusiuni era de asemenea foarte mare. După un tur de Deltă marcat de cîteva momente dificile datorate lipsei hărţilor – pe care ochii străini nu aveau voie să le privească –, colegul meu a primit prin poştă, din Occident, un colet cu mai multe seturi de hărţi cu Delta. Foştii vizitatori crezuseră, probabil, că în România – marcată atunci de lucia sărăcie a magazinelor – nu se mai tipăreau asemenea documente indispensabile oricărui drumeţ şi doriseră să fie de ajutor.
Secretomania absurdă s-a întins puţin şi după 1989. Student geolog, pasionat de paleontologie, am făcut un drum la Cernavodă, în toamna anului 1990, după cîteva eşantioane de calcar foarte bogat în fosile microscopice, din vecinătatea podului de la Cernavodă. A trebuit astfel să dau explicaţii detaliate şi îndelungate celor de la postul de jandarmi care veghează podul, cum că nici nu vreau să distrug nimic, nici că, dacă sînt student, nu voi atenta la siguranţa publică (era imediat după Piaţa Universităţii şi mineriade, iar noi, studenţii de atunci, eram duşmanii poporului). Sub escortă am reuşit totuşi să îmi iau eşantioanele (şi să mă şi lovesc zdravăn peste mînă cu ciocanul geologic– singura dată pînă acum).
Anii ’90 au adus însă, şi în acest domeniu, haosul caracteristic acelui deceniu, iar secretomania avea să dispară aproape ca prin farmec, probabil şi pentru că aveam şi alte subiecte mai fierbinţi la care să ne gîndim. Înţelepţi sînt însă cei care au zis că viaţa este o înşiruire continuă de acţiuni şi reacţiuni, pentru că noua lege a secretului, de la începutul anilor 2000, aducea din nou în prim-plan secretomania anilor comunişti, aceleaşi hărţi devenind din nou un mare secret naţional. Această secretomanie era însă şi mai absurdă, datorită noii ere în care şi România intrase – era virtuală. Numeroase materiale redeveneau secrete în era Internetului, a lui Google Maps şi apoi a lui Google Earth, într-o perioadă în care imagini satelitare cu rezoluţie mult mai bună decît cea a bătrînelor hărţi puteau fi descărcate gratuit – de reclamă – de pe numeroase site-uri.
Din fericire, acest exces a fost rapid corectat (de ce oare nu gîndim de trei ori înainte să scriem o dată o lege – în loc să scriem întîi legea pentru ca apoi să o modificăm de minim trei ori? – dar asta nu se aplică doar la secrete...).
Ultimii ani au adus o normalizare în acest domeniu, iar legile NATO şi cutumele UE au ajutat masiv la crearea unei societăţi normale din acest punct de vedere. Elementul nou apărut şi deosebit de dur este, în prezent, secretul de serviciu, normal de altfel într-o societate în care concurenţa între firme începe să joace un rol din ce în ce mai mare. Cu atît mai mult în domeniul geologiei şi al resurselor naturale de diferite feluri. De la bătrînul miliţian care păzea harta poporului, la strictele reguli de acces, la bunul privat şi la informaţiile care sînt în mod real de interes naţional ne desparte o cale lungă şi, poate, mult prea sinuoasă.
Adrian Stănică este jurnalist de ştiinţă şi cercetător la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină.
