Informaţiile secrete şi secretele informaţiilor

În lumea actuală, serviciile de informaţii au o dilemă: pe de-o parte, îşi doresc o transparenţă cît mai mare, aşa încît să le fie cît mai uşor să afle date despre alţii, pe de altă parte, se tem că transparentizarea le va îngreuna păstrarea propriilor secrete. Depinde de unde vezi lucrurile, pe ce latură a baricadei te situezi.  

Ce se cîştigă pe o parte se poate pierde pe cealaltă. E evident că informatizarea la nivel global a produs schimbări în munca serviciilor de informaţii. Experţii în spionaj se bucură nespus de această informatizare. Numai de pe Facebook, de exemplu, pot afla o mulţime de informaţii despre o persoană pe care o au în atenţie. Aceiaşi experţi spun că serviciile interne de securitate sînt fericite de cînd sistemele de date clasificate au devenit centralizate. Celor care au ca obiectiv paza unor informaţii secrete li se pare că au posibilităţi mai bune de control, că pot şti întotdeauna unde, cine şi cum a accesat anumite date. Paradoxal însă, şi serviciile de spionaj se bucură de cînd aceste baze de date sînt integrate şi centralizate. Pentru că toată informaţia e la un loc. Ei ştiu că, şi dacă acel sistem informatic centralizat e infailibil în sine, omul care-l operează e totdeauna vulnerabil. Poate fi cumpărat sau convins.

Situaţia cea mai recentă care poate fi dată drept exemplu – spun experţii în intelligence – e Wikileaks. Într-un sistem mai vechi, un individ ca Bradley Manning (cel suspectat că a dat informaţiile clasificate diplomatice americane site-ului Wikileaks) n-ar fi putut să aibă acces la 254 de mii de documente secrete. Dacă se lucra secvenţial, ca pe vremuri, el ar fi putut scoate şi vinde cel mult zeci sau sute de asemenea documente. 

Cum apreciază însă insiderii sistemelor de informaţii importanţa informaţiilor publicate de Wikileaks? În primul rînd, ei remarcă la fel ca şi jurnaliştii că e foarte greu de stabilit ce e relevant şi ce nu, în aceste sute de mii de documente, tocmai din cauza cantităţii uriaşe de informaţii. Unele telegrame publicate par a nu conţine nimic senzaţional, dacă citeşti doar capul lor. Conţinutul poate rezerva însă o mulţime de surprize. Pe de altă parte, unele informaţii confidenţiale, dezvăluite de presă, par senzaţionale şi fac valuri, dar pentru servicii sînt total neimportante. Uneori sînt publicate şi informaţii greşite, iar serviciilor de informaţii li se cere confirmarea. Formulele deja clasice folosite de acestea – precum „nu putem nici confirma nici infirma această informaţie“ sau „nu putem comenta ştiri apărute în presă“ – sînt interpretate aproape în mod reflex de către opinia publică drept o confirmare. Ideea care se naşte e de tipul: „ăştia nu-şi pot permite să confirme oficial, dar nici nu infirmă pentru că se tem că ar putea fi prinşi cu minciuna“. Nu rare sînt însă situaţiile în care serviciile de securitate sau de spionaj preferă să inducă ideea că o informaţie falsă ar fi de fapt adevărată. 

Caracudi şi dezvăluirile din presă

Experţi cu care am vorbit spun că în presă apar frecvent date „foarte sensibile“, dar că, din fericire pentru „servicii“, cei care le publică nu conştientizează importanţa lor, iar serviciile de informaţii speră ca ele să fie trecute cu vederea şi de către aşa-numitele „entităţi ostile“. Există jurnalişti care au intuiţie. Fără a avea acces la documente clasificate, ei reuşesc să pună cap la cap, în mod logic, idei care ajung să exprime exact realitatea. Reporterul Caracudi, personajul lui I.L. Caragiale, cel care scriindu-şi articolele în Cişmigiu ghicea perfect ce anume gîndeşte regele, există încă prin presa românească. De obicei însă, este el însuşi nesigur de veridicitatea concluziilor la care ajunge şi îşi demontează propria judecată autoironizîndu-se.

Alteori, jurnaliştii dezvăluie informaţii clasificate la care au ajuns din cauza unor scurgeri după modelul celor întîmplate la Wikileaks, fără să-şi facă prea multe probleme legate de consecinţele publicării unor asemenea date. E cazul deconspirării, de acum cîţiva ani, a cîtorva zeci de ofiţeri SIE şi a unor sedii secrete ale amintitei instituţii. Deconspirare făcută de Ovidiu Ohanesian, unul dintre cei trei jurnalişti răpiţi în 2005 în Irak; deconspirare care, potrivit presei, s-ar fi realizat cu ajutorul unui colonel SIE aflat în retragere. SIE a declarat că Ohanesian a adus prejudicii siguranţei naţionale, că a fost necesară retragerea din misiune a unor asemenea ofiţeri deconspiraţi (oameni în a căror instruire statul român a investit foarte mult) şi că legăturile locale ale acestora, aflate în teatre de operaţiuni militare, au fost puse în pericol. Reprezentanţi ai spionajului românesc au pus problema şi în ce fel serveşte interesului public din România o astfel de deconspirare, de ce ar fi interesată opinia publică de numele unor agenţi secreţi. De cealaltă parte, Ovidiu Ohanesian şi-a justificat acţiunea prin aceea că documentele dezvăluite ar avea legătură cu fosta Securitate a lui Ceauşescu, pentru că, din informaţiile sale, actualii şefi ai SIE ar proveni din fosta Securitate. El consideră că a făcut doar un demers jurnalistic şi că a servit cauza transparenţei de care societatea are nevoie. Aşadar, se pare că totdeauna depinde de unde priveşti lucrurile şi în ce crezi.

Nu de puţine ori, informaţii secrete devin publice prin neglijenţa politicienilor sau a înalţilor funcţionari care le primesc. În ultimii ani, în lume au fost dese cazurile în care miniştri sau alte persoane cu funcţii importante au uitat în tren sau în camere de hotel mape cu informaţii clasificate. Un astfel de document cu informaţii secrete despre gruparea Al-Qaeda din Irak a fost găsit, în iunie 2008, pe o banchetă din trenul Londra-Surrey. Cel care l-a găsit l-a dus tocmai la BBC, care însă l-a predat autorităţilor (sic!) fără să-l facă public. O situaţie oarecum asemănătoare a apărut şi la noi în aprilie 2005, cînd preşedintele Băsescu a dat amănunte unor jurnalişti aflaţi la Cotroceni despre situaţia în care se aflau cei trei ziarişti răpiţi în Irak. Deşi le-a spus să nu difuzeze aceste informaţii care-i privesc pe colegii lor şi care, publicate, le-ar putea înrăutăţi situaţia, cîteva televiziuni au transmis vorbele preşedintelui în direct şi nu s-au oprit decît după cîteva minute. Dincolo de lipsa de scrupule şi de reguli din mass-media românească, pare să fi fost o gafă a preşedintelui.

Informaţii delicate

Unele documente publicate pe site-ul Wikileaks conţin şi informaţii destul de sensibile. E cazul telegramei din 2007, legate de muzicianul Teo Peter (omorît într-un accident de maşină de către un militar de la ambasada americană din Bucureşti), în care ambasadorul american informa Washington-ul că situaţia ar putea periclita relaţiile româno-americane. Era un gen de informare previzibil. Mai departe însă, în conţinutul telegramei se spunea şi în ce fel ar putea fi periclitate aceste relaţii. Se făcea referire la riscul pierderii sprijinului politic pentru menţinerea trupelor româneşti în Irak şi mai ales la efectele negative pe care tratarea greşită a consecinţelor acelui accident le-ar putea avea asupra şanselor unei vînzări de avioane de luptă F16 către armata română, în favoarea unor firme concurente din Europa (Grippen sau Eurofighter). Din telegramă reieşea şi că autorităţile române vor să cumpere avioane F-16 ocolind birocraţia europeană de la Bruxelles. Scandalul Wikileaks a fost analizat în lumea „serviciilor“, s-au tras concluzii şi ne putem aştepta (spre necazul serviciilor de spionaj) la măsuri suplimentare de securitate a datelor. 

Secrete pentru 100 de ani 

Caracterul secret al unor informaţii durează uneori doar cîteva zile. E genul de informaţii pe care oamenii de stat le folosesc în discuţiile dintre ei, atunci cînd au de negociat direct unele chestiuni. Ele trebuie folosite în acel moment, iar după întîlnire devin cu totul neimportante. Există de asemenea informaţii care în unele părţi ale lumii par bineştiute, dar difuzate în alte părţi pot părea ceva inedit şi uneori devin importante prin impactul pe care îl au asupra opiniei publice. Unele informaţii sînt însă clasificate pe termene foarte lungi. Potrivit legilor din România, există informaţii strict secrete de importanţă deosebită care sînt clasificate pe o perioadă de 100 de ani, care poate fi chiar prelungită „prin Hotărîre a Guvernului, pe baza unei motivaţii temeinice“. Poate părea un termen excesiv. La ce se poate referi o asemenea informaţie ce nu trebuie dezvăluită timp de un secol? Specialiştii spun că e vorba de chestiuni cu impact istoric, de exemplu colaborări pe anumite chestiuni care au avut loc între un stat comunist şi unul capitalist. Lucruri care ar şoca opinia publică neavizată şi ar putea conduce pur şi simplu la reinterpretări ale istoriei. Există însă, în practica mai tuturor serviciilor secrete, tendinţa de a secretiza excesiv anumite date, fie şi numai pentru a atrage în mod special atenţia beneficiarilor acestor informaţii. La fel ca atunci cînd în activitatea curentă a folosirii e-mail-urilor se ataşează semne de exclamaţie unui mesaj obişnuit.

În cele din urmă, există ideea că orice secret, oricît de mare şi de bine pus la păstrare, poate fi aflat pe baza vulnerabilităţilor umane aproape imposibil de controlat. Uneori însă, preţul descoperirii poate fi mai mare decît beneficiile. Şi vorba aceea – cine e curios moare mai repede. 

Foto: D.H. Popa