Revista Time scrie despre un adevărat blestem al resurselor verificat în istorie şi teoretizat pentru prima dată în 1993 de un economist britanic (Richard M. Auty).
În urmă cu cîteva zile, la Wimbledon, s-a întîmplat un fenomen care merită atenţie. Doi jucători, aţi auzit deja poate, s-au hotărît parcă să nu-şi mai încheie niciodată partida, să profite de faptul că regulamentul acestui turneu al turneelor nu prevede tie-break în setul decisiv (adică, un fel de taie-funia, inventat în aceeaşi limbă în care s-a născut şi vorba time is money).
Georgică şi-a făcut stînă la marginea satului. Are acolo un teren luat în arendă. Unii spun că locul e chiar în teritoriul viran al localităţii şi că n-ar fi chiar în regulă. Primarul s-a arătat şi el îngrijorat de înfiinţarea unei stîne de vaci aşa aproape de casele oamenilor.
În octombrie 2006, Anna Politkovskaia a fost împuşcată în holul blocului unde locuia, în Moscova. Era jurnalistă la Novaia Gazeta şi considerată una din puţinele voci rămase critice la adresa puterii de la Kremlin. În ultimii ani fusese preocupată de torturile, crimele şi abuzurile săvîrşite în Cecenia de forţele ruse şi pro-ruse.
Diferenţele de standard de viaţă dintre China şi Coreea de Nord sînt deja foarte mari. Culmea e însă că la graniţa dintre cele două state nu există nici un fel de garduri.
„Anul ăsta trebuie coroniţă. Nu ştiaţi? Păi tocmai fiul dumneavoastră să nu aibă coroniţă? Nu înţeleg cum se face, dar mulţi dintre părinţi n-au aflat. Serbarea începe în zece minute, mai aveţi timp să mergeţi, s-au mai dus vreo doi taţi după coroniţe, aşa, de urgenţă. Vedeţi că poate vă descurcaţi şi dvs.“
Deşi codaşă într-o mulţime de domenii, România are mai multe telefoane mobile decît numărul de locuitori. Nu avem autostrăzi, transportul pe calea ferată a regresat, dar sîntem ahtiaţi să comunicăm.
Încă ne amintim bine cum, într-una din serile revoluţiei, în direct la TVR, Victor Rebengiuc a pus pe masă un sul de hîrtie igienică, recomandîndu-le celor care mai vorbesc la televizor să se şteargă întîi la gură.
Femeia se îmbufnează: „Parcă tu ai fi nu ştiu ce prinţ. Tu nu vinzi castraveţi? Nuuu, tu eşti mare vedetă de cinema. Eşti Gerard Deparadit ăla, sau cum îl cheamă“. Costică bagă capul între umeri şi chicoteşte către mine: „Să nu te pui niciodată cu femeile. Uite la asta, cît pare de bleagă şi tot te face din vorbe“.
În ultima vreme, se face că am tot auzit de cunoştinţe care au murit. Se spune că despre morţi, numai de bine. Dar despre cum a murit unul sau altul e întotdeauna loc de comentat, mai ales cînd povestitorii decesului au trecut de o vîrstă. Mai precis, după momentul în care agenţii de asigurări au reuşit să le vîre în capcă singura certitudine din lumea asta, verificată 100%, este aceea că oricine moare.
Cine-şi mai aminteşte cum în şcoli şi licee, pe vremea lui nea Nicu, făceam ceea ce se chema lucru manual, atelier ori practică în producţie? După ce în primele clase am lipit tot felul de colaje şi ne-am răsucit degetele la gherghef împreună cu învăţătoarea, într-a cincea am dat ochii cu primul profesor de atelier.
Un ţăran în vîrstă, cu o ghioagă în mîini, urla la copiii care jucau fotbal într-o poiană. „Pe averea mea?...tu-vă Paştele mamei voastre!“ Şi rotea ameninţător ghioaga lui ciobănească. La început, de la distanţă, am crezut că-i Gheorghe şi că a înebunit.
Se pare că iubirea necondiţionată faţă de orice fel de animal, vopsită civic şi amestecată cu bucuria de a apărea la televizor şi cu ceva interese băneşti, produce un discurs de tip tra-la-la.
În sfîrşit, băncile şi coşurile sînt noua modă de după cea a parcurilor cu leagăne pentru copii. Acum cîţiva ani, acestea erau la ordinea zilei, se construiau cu nemiluita, parcă în ideea de a stimula natalitatea în sector. Nimic nu pare că se poate face fără un mare hei-rup, după care (odată afacerea încheiată şi banii daţi) investiţia rămîne de izbelişte. E stilul zilelor noastre şi mai ales al cartierului nostru.
După 20 de ani de la Revoluţie există încă mulţi asemenea oameni publici care vor să descopere marele adevăr ascuns în spatele ei. Un adevăr care, după judecata lor, ar fi un fel de scenariu de film american cu grupări oculte şi Servicii Secrete, cu băieţi răi care au manevrat din umbră întreaga desfăşurare a evenimentelor.
Două fetişcane treceau pe lîngă casa noastră şi au cerut voie să rupă nişte liliac pentru a-l duce la mormîntul mamei lor. Erau mai mulţi fraţi, locuiau undeva în vale, n-am ştiut niciodată exact unde. Aveau şi o vacă pe care uneori o scoteau la păscut. Se trăgeau din Italia, aveau un nume sonor, italienesc. Nu ştiu cum de ajunseseră tocmai pe malurile rîului Prahova.
În prima fază a copilăriei, asociam Paştele cu sunetul făcut de bătutul covoarelor. Probabil că prima oară cînd am auzit acel zgomot cu ecou, venit de pe la vecini, am întrebat ce face aşa iar cineva mi-a răspuns că vine Paştele şi lumea bate covoarele.
Poate că peste vreo mie de ani copiii vor fi uimiţi să înveţe la şcoală că omul primitiv îşi creştea animale pe lîngă casă sau în mari complexe industriale pentru ca apoi să le mănînce. Poate că în acea societate viitoare, un om care va mînca un animal va fi perceput la fel cum este văzut astăzi un canibal.
Politeţea sufletului. Asta s-a pierdut cu totul. Dar şi acel savoir faire pe care îl aveau cei mai mulţi oameni, din toate zonele societăţii. Adică să ştii să spui cuvîntul potrivit, ca să-i faci pe cei din jur să fie în largul lor, să simţi, chiar în toiul celei mai pasionante discuţii, că există oameni în preajmă şi să le vii în întîmpinare în mod reflex.
Noul concurs televizat „Coşul corect“ pare să fie îngemănarea dintre două instituţii care au început să conteze mult prea mult în viaţa noastră: televiziunea şi hipermarketul (în cazul de faţă Realitatea TV şi Carrefour).
Rablele sînt, ca şi ruinele, prezenţe nelipsite ale peisajului nostru cotidian. De aceea iniţiativa Guvernului, mai precis a Ministerul Mediului, de a aplica programul de eliminare a rablelor e de salutat. În ultima lună au fost trimise la REMAT cîteva zeci de mii de rable (cu ruinele e mai greu). Partea a doua a programului, cea care prevedea ca posesorii de vouchere obţinute prin casare să-şi cumpere mai ieftin maşini noi, nu a reuşit la fel de bine (pînă acum e vorba de doar cîteva mii de). U
Undeva pe Valea Prahovei, într-un mic local. Tipul acela de restaurant de tranziţie, slab luminat, unde pare că nu se întîmplă niciodată nimic şi în care chelneriţa stă de vorbă la o masă cu un cunoscut, aşteptînd să-i apară şi iubitul. Într-un colţ, două fete beau un suc la o mică bîrfă. Şi ele par s-o cunoască pe chelneriţă.
Absolventă în 2003 a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Andreia Manea conduce astăzi operaţiunile din Europa de Sud-Est ale celei mai mari asociaţii contabile din lume – ACCA (Association of Chartered Certified Accountants).
Ce mi-au făcut plimbările prin staţiunile de schi străine din biata Sinaie! Era cea mai strălucitoare, high-life-ul absolut, cu pîrtiile ei deschise şi lungi, cu soarele ei de primăvară şi Peleşul sclipind în vale.
De ceva vreme, service-urile auto nu mai sînt ce erau odată. Nea Gogu cel voinic şi mereu murdar de ulei, cu fes pe cap şi cu puloverul de pe sub halatul albastru, a fost înlocuit de mai tînărul şi suplul domn Silvian (sau Octavian) cu şapcă şi salopetă aprins colorate, pe care scrie mit motors, peugeot team ori castrol service. Uneori însă, atunci cînd predai maşina nici măcar nu mai vezi vreun domn, ci numai domnişoare în fuste scurte care te roagă frumos să completezi un formular, te invită s
Iarăşi ninge, pentru a cîta oară în această iarnă... Încă un bulgăre de zăpadă zvîrlit împotriva celor care în ultimii ani au făcut din lupta contra încălzirii globale o adevărată religie.
La radio zice ceva în germană de stau, la Kufstein. Ne aşteaptă adică o coadă, un ambuteiaj, pe autostradă. E sfîrşit de vacanţă şi toţi nemţii, polonezii, slovacii, cehii, ungurii, românii sau bulgarii care au fost la schi în Austria se întorc acasă pe acolo. Panourile electronice semnalizează viteza maximă de 60 km pe oră. La radio se vorbeşte de rute alternative. Apare un ausgang spre St. Johann.
Turismul a scos la lumină şi din sărăcie multe locuri ce păreau destinate uitării. În unele ţări fenomenul a început încă din secolul al XIX-lea, în altele, după Al Doilea Război Mondial.
Într-o seară am pornit către CinemaPro cu gîndul să văd un film într-o sală de cinematograf, o distracţie tot mai rară. Pe strada Ion Ghica era însă o mare fojgăială. Cîţiva inşi îndrumau maşinile către locuri de parcare numai de ei ştiute şi bine păstrate.
Din nou despre religie în şcoli
Am avut de curînd o discuţie cu fiul meu. Eram impresionat de cîte ştie despre sfinţi, aposoli şi întîmplări biblice. Le-a aflat pe toate de la orele de religie şi am devenit de-a dreptul invidios pe asemenea cunoştinţe pe care eu n-am avut vreodată ocazia să le dobîndesc în mod sistematic.
În ultima vreme am luat notă de o serie de măsuri sau propuneri de măsuri de tot felul, care au provocat angoase colective. Ce s-a petrecut anul trecut cu impozitul forfetar (o încercare complet nereuşită de a scădea evaziunea fiscală) sau măsura ce interzicea cumulul pensiei cu salariul de la stat (care făcea dreptate, pe de-o parte, şi nedreptate, pe de alta) erau doar elemente ce anunţau un anume stil de guvernare. Se găsea o circumstanţă atenuantă atunci, în ideea că ministrul Gheorghe Pogea
Prostia e un lucru mare. A fost, este şi va fi peste tot. Ocupîndu-mă de acest subiect, m-am simţit de-a dreptul copleşit. Vorba lui Creangă: „Din ce în ce dau peste dobitoci“. Dacă eşti atent la fenomen, poţi ajunge să crezi că la noi prostia e chiar fundamentul societăţii.Fiindcă dincolo de prostia absolută şi individuală, aceea în faţa căreia amuţeşti şi căreia cu toţii îi putem cădea uneori victime, există şi prostia unui sistem, a unei societăţi.
Cuvîntul te duce cu gîndul la o expoziţie. Ei bine, nu era expoziţie, dar era expusă acolo, la 2418 metri altitudine, pe muchia înzăpezită de deasupra unei văi adînci, atrăgînd poftele celor care schiau pe pîrtia Plattjen de deasupra staţiunii elveţiene Saas Fee. Dincolo de poziţia care amintea de Caraiman, cabana (căci cabană era) ne-a stîrnit curiozitatea şi prin arhitectura ei nu prea montană. Am văzut-o azi, am văzut-o mîni şi... în cele din urmă ne-am hotărît să încercăm un prînz acolo.
Am avut odată ocazia să constat că poştaşii îşi pot face treaba cu o sîrguinţă specifică meseriei lor. Unul mi-a adus acum cîţiva ani, cu o precizie de ceasornic, un mandat telegrafic, după ce a mers kilometri întregi pe jos, pînă în creierii munţilor, pe o ploaie cu bulbuci. Nici n-a vrut să audă de bacşişul pe care mă simţeam obligat să i-l ofer pentru aşa o osteneală. Nu i-a trebuit nici ţuică şi nici sobă, măcar două minute. „Nu vă faceţi probleme, doar e datoria mea“ – s-a scuzat uşor încur
În urmă cu 20 de ani (şi cîteva săptămîni) mă aflam pentru prima dată şi pentru o perioadă nedefinită în localitatea Seini, o aşezare dintre Baia Mare şi Satu Mare, care tocmai fusese declarată de căt...
Nu ne place senzaţia de haos, vrem reguli mai clare şi mai bine aplicate. Nu ne place politicianismul, nu ne plac disputele sterile duse la un nivel tot mai jos....
Era septembrie şi cald, iar cerul fără nici un nor căpătase nuanţe violacee. O seară tipic mediteraneană. Apăruseră pantalonii lungi, jachetele subţiri, mirosurile fine de parfum....
Presa a ajuns un fel de drog care mănîncă zilele unora dintre noi şi deformează percepţiile asupra realităţii. După ce că a ajuns foarte proastă în general, se pare că nici liberă nu e....
O ţară destul de aşezată, destul de curată, destul de organizată. Aşa mi se pare Polonia în timp ce o privesc de sus, din avionul care tocmai se înalţă....
A şasea ediţie a forumului jurnaliştilor din Europa Centrală şi de Est, desfăşurată la Varşovia sub auspiciile organizaţiei Iniţiativa Central-Europeană, a scos la iveală problemele comune şi difer...
