Sfîrșitul unei civilizații

La Viscri (Deutschweisskirch " cum îi zic saşii) am ajuns dinspre Rupea, pe un drum plin de praf. La poarta bisericii fortificate ne-a întîmpinat o săsoaică în vîrstă, care ne-a făcut favoarea de a mai ţine deschis, deşi era ora de masă. Ne-a spus cum fundaţia patronată de prinţul Charles a fost cam singura instituţie care a contribuit la renovarea bisericii şi a cîtorva case din satul aflat la poale, ne-a atras atenţia că orga este a treia ca vechime din toată Transilvania şi ne-a arătat un zid exterior aflat în reconstrucţie. Pe cînd eram în turn şi admiram peisajul, ne-a strigat de jos să ne reamintească de ora mesei, să nu ne întindem adică, prea mult, pe timpul ei. Ne-am grăbit să coborîm prin tunelul îngust de piatră al scării. La plecare, luîndu-şi poşeta de lac, femeia ne-a însoţit pe aleea pietruită, în trepte, spunîndu-ne cu precizie nemţească: "În sat mai sînt 25 de saşi, 70 de români şi 355 de ţigani". O proporţie inversată faţă de acum cîteva decenii. La ieşirea din sat, maşina ne-a fost pur şi simplu împresurată de o droaie de copii foarte mici, desculţi, murdari şi cu muci la nas, care duceau repetat mîinile la gură în semn de foame. Hîtrul meu amic a remarcat că parcă am fi trecut direct din Germania în Pakistan. Poate că la fel o fi fost întîmpinat şi prinţul Charles. Şi poate că el s-a oprit să le dea ceva copiilor, să-i mîngîie pe creştet. Noi n-am avut puterea asta. Pe un alt drum prăfuit, ne-am trezit fără să vrem în Copşa Mare (Gross-Kopesch " cum zic saşii). Spre deosebire de surata ei mai "mică", dar mai notorie din motive nu prea fericite, Copşa Mare nici măcar nu apărea pe harta noastră. Am ochit însă şi acolo biserica fortificată, spre care ne-am îndreptat, îndrumaţi de un cosaş care ne-a cerut o ţigară. În curtea bisericii, am aflat de la bătrînul ei paznic că nu se mai ţin slujbe. Impresionantă prin mărime, biserica zăcea în paragină cu uşa definitiv dată de perete, lăsînd să se întrevadă altarul de marmură. Cele două nepoate ale paznicului ne-au însoţit prin interior. Am ajuns la orga dezafectată, cu tuburi îndoite ca nişte trompe de elefanţi. Pe suportul de deasupra clapelor zăcea încă o partitură. Am început să apăsăm pe clape ca nişte copii, dar n-am reuşit să scoatem vreun sunet. În schimb, atunci cînd ne-am ţinut de o funie din turn, am fost izbiţi de teribilul dangăt al unui clopot şi abia am reuşit să oprim ceea ce stîrniserăm. N-am scăpat bine de spaima şi trepidaţiile clopotului că am fost năpădiţi de un roi de viespi enorme ce-şi făcuseră stup printre scîndurile turnului. Mecanismul ceasului era încă întreg, dar nu mai funcţiona. "Ce le trebuie oamenilor de pe aici să mai ştie azi cît e ora exactă?" " ne-a spus paznicul. Ne-a informat apoi că în sat mai sînt doar 14 saşi care nu mai pot întreţine biserica. De sărbători, un autobuz îi duce la slujbă în Biertan. Ne-a îndemnat să dăm ocol bisericii şi să luăm cîteva mere din pomi. Într-un adăpost de piatră format la colţul zidurilor fortificaţiei am zărit un pat cu o saltea în dungi. Doar cîţiva kilometri mai departe, la Biertan (Bierthalm), am descoperit o situaţie total diferită. Cetatea e mai bine întreţinută, în sat există cîteva pensiuni foarte şic, înfiinţate cu fonduri Sapard. Prin împrejurimi nu se mai cultivă viţă de vie, ca odinioară, deşi dealurile sînt şi astăzi literalmente încreţite de nenumăratele rînduri terasate, săpate de cultivatori. Localitatea a intrat în circuitele turistice mari şi are mereu parte de turişti din toate colţurile Europei, care vin cu autocarul sau cu rulota. La biserică, ghida ne-a oferit şi ea obsedantele statistici: 80 de saşi rămaşi, din care însă cel mult 22 mai pot urca scara pînă la biserică. La Valea Viilor (Wurmloch) am admirat arhitectura complicată cu arcadele exterioare ale turnurilor. Femeia care ne-a deschis avea părul la fel de alb ca al celei de la Viscri. Ne-a mărturisit că toţi copiii i-au plecat de mult timp în Germania, dar că ea a stat pentru că "cineva trebuia să rămînă şi aici". Ne-a spus că, în afară de ea, în localitate mai sînt doar şase saşi.