Un butoi deasupra Europei

O ţară destul de aşezată, destul de curată, destul de organizată. Aşa mi se pare Polonia în timp ce o privesc de sus, din avionul care tocmai se înalţă. Cîmpuri, lacuri şi păduri, case noi şi drumuri nu prea dese. Primesc o chiflă rotundă cu brînză, întrupare a ceea ce pe bilet era notat drept "meal". Nu după mult timp, avionul începe să coboare şi văd un verde parcă şi mai frumos, poduri şi şosele pe care asfaltul străluceşte, terenuri şi culturi de diferite culori, delimitate de linii drepte. Iată o ţară şi mai curată şi mai aşezată, îmi zic. De fapt, e o ţară cum puţine sînt pe glob: Germania. Zborul spre Bucureşti trece prin München, aşa e schema. Pilotul polonez aterizează aproape pe nesimţite şi nimeni nu aplaudă. Aeroportul münchenez ne întîmpină cu mai multe magazine pline de lucruri interesante şi utile, nu doar cu suveniruri scumpe, aşa cum era la Varşovia. Sîntem trei jurnalişti români şi sînt trei ore de aşteptat pînă la cursa spre ţară. Nenumărate baruri şi fast-food-uri cu bere din belşug ne înconjoară. Alegem un local mic şi o bere nefiltrată. E pe cît de ieftină, pe atît de bună. Am chiar impresia că n-am mai băut vreodată una la fel de bună. E început de October Fest în Germania. Din vorbă în vorbă, trec cele trei ore şi ne dăm brusc seama că-i tîrziu. Abandonăm halbele şi ne îndreptăm în grabă spre locul de îmbarcare. Aflăm că avionul are o întîrziere de o jumătate de oră. Ne întoarcem bucuroşi la localul cu bere miraculoasă şi ne continuăm degustarea şi discuţiile. "Ce ne facem dacă totuşi avionul vine mai repede?" " întreabă unul dintre noi. "Potrivit regulamentelor internaţionale, nu poate să plece pînă nu ne strigă de cîte două ori pe nume pe fiecare" " zice altul. "Păi, atunci, să stăm liniştiţi. Nu ne sculăm pînă cînd nu ne auzim numele la difuzoare. Să ne strige neamţul, dacă-i treaba lui, el ce grijă are?" Stăm în continuare la taclale, dar la un moment dat ne cuprinde teama că s-ar putea să nu ne recunoaştem numele strigate în nemţeşte. Ne întoarcem la locul de îmbarcare, unde nu mai e nici ţipenie de om. "Am pierdut avionul, ne spunem. Al dracului neamţ, nu ne-a strigat. Nici la ei nu mai e ce-a fost." Observăm că burduful ce duce la avion încă n-a fost desprins şi ne precipităm într-acolo. Figura destinsă şi zîmbetul celei care ne rupe biletele, îmbrăcată cu un şorţ bavarez în carouri, de sărbătoare, ne linişteşte. Un steward de culoare ne întîmpină în avionul Lufthansa cu "Bine aţi venit!". O rupe un pic pe româneşte şi ne invită să ne aşezăm unde vrem. Avionul e uriaş şi sînt locuri la discreţie. Decolăm. Stewardul ne dă o chiflă şi ne ispiteşte cu un pahar de vin roşu. Ne toarnă în pahare şi apoi rămîne acolo, cu sticla în mînă. Îl privim nedumeriţi. Ne face un semn discret să le dăm pe gît mai repede, ca să ne mai pună. Înţelegem că există o raţie care trebuie terminată şi dacă tot nu-s destui pasageri, cei mai simpatici, întîrziaţii şi bezmeticii ca noi, pot aspira la cantităţile neconsumate. "Rigoarea germană s-a defectat, s-au dat şi dumnealor pe brazdă", ne zicem. Tot trăncănind, ne descoperim foşti colegi comuni. Facem presupuneri despre decizia Nicoletei Savin de a se angaja consilier la Gigi Becali. Vorbim de jurnalişti care nu văd pădurea de copaci. Ne plîngem de fundătura în care a ajuns presa românească. Ne aducem aminte de episodul în care nişte foşti colegi au omorît un măgar la comanda conducerii unui ziar. I-au injectat motorină în carotidă, apoi l-au vîndut unui local din Obor, în timp ce filmau cu o cameră ascunsă. Au pretins ulterior că aşa demonstrează, în interes public, cît de prost stă România la capitolul siguranţei alimentare. Paharele de plastic transparent ni se umplu cu rotwein imediat ce le golim, mai ceva ca-n poveşti. Avionul parcă începe să semene cu un butoi zburător. Pe sub noi trec Austria şi Ungaria. Trăiască Europa unită! Printre scaune e mare veselie. Se consumă vinul. Nu putem discerne dacă nişte mici turbulenţe sînt de la atmosfera din exterior sau de la lichidul din interior. Cînd se transformă în adevărate hurducăieli, realizăm că sîntem deja pe pistă. Nu ne vine să credem că am ajuns. Neamţul a trîntit avionul ceva mai neglijent decît polonezul, dar a recuperat toată întîrzierea. Din aerisitul München, iată-ne brusc, preţ de cîteva pahare, în Bucureştiul nostru cel de toate zilele. Ce tehnologie! Stewardesele vesele ne fac cu mîna. Ce oameni!