“Nu poţi dansa în viaţă fără să ştii paşii” – interviu cu Sandra PRALONG

Presupun că atunci cînd aţi venit în 1990 în România, la întîlniri cu reprezentanţi ai unor instituţii, cu proaspeţii oameni de afaceri de atunci sau cu diplomaţi, aţi fost de multe ori uimită de unele comportamente ale acestora.

Am observat în primul rînd că exista o mare de teamă de alţi oameni şi asta se manifesta prin faptul că se spune întotdeauna mai întîi nu. În străinătate, oamenilor le place jocul acesta al seducţiei şi vor să fie şarmanţi şi cuceritori şi deci spun întotdeauna da. Sînt receptivi şi binevoitori de la început. În acest sens, noi sîntem foarte diferiţi şi asta cred că se explică prin faptul că, din punct de vedere istoric, am avut foarte mulţi oaspeţi neinvitaţi prin ţara noastră şi asta ne-a făcut reticenţi. Eu am fost foarte surprinsă în 1990 de acest frecvent „Nu, nu se poate“. Şi am un amic libanez care a spus într-un discurs că cele două cuvinte definitorii pentru România i se par a fi no şi I know.

Cu alte cuvinte, nu ne mai trebuie nimic pentru că ştim deja totul.

Da, asta e foarte drăguţ pentru că, într-un fel, aşa apărem în ochii străinilor. Dar în 1990 m-a surprins că nimic nu se putea. Toţi spuneau că n-o să iasă, că deja au mai încercat odată şi aşa mai departe. Erau foarte mult pesimism şi negativism. La vremea respectivă, creasem la Fundaţia Soros o mică puşculiţă în care, cine spunea un asemenea nu, punea cîte 100 de lei. Se adunau bani foarte mulţi şi mergeam să mîncăm cu ei.
Alt lucru care mă surprinde este că pentru noi nu pare natural să spui bună ziua cînd intri într-un loc public. Spre exemplu, cuiva care intră într-un lift cu alte persoane, de obicei nu-i vine să spună bună ziua. Dacă eu spun bună ziua, uneori celorlaţi li se pare şocant. Astea sînt nişte lipsuri foarte evidente de civilitate.
De asemenea, mă şochează că în instituţiile publice, la guvern sau la ministere, chiar şi după 20 de ani de la Revoluţie, oamenii răspund la telefon cu un mda foarte plictisit. De fiecare dată eu întreb dacă am nimerit oare la ministerul cutare. Mi se răspunde „Da, ce doriţi?“ iar eu spun „Scuze, nu mi-am dat seama, am avut impresia că v-am deranjat din pat“. În asemenea cazuri, doamnele care răspund de obicei se enervează foarte tare. Dar mie mi se pare asta o mare lipsă de civilitate şi de seriozitate. Nu poţi răspunde la un minister ca şi cum te-ai afla într-o casă privată. Nu mai spun că pe unde am fost, şi în Elveţia şi în Statele Unite, chiar şi în casele private se răspunde spunîndu-ţi numele.

Bănuiesc că atît atitudinea funcţionarilor, cît şi relaţiile nefireşti dintre oameni, care au loc în spaţiul public se trag din comunism, cînd lumea percepea acest spaţiu public ca pe ceva ostil.

Da, şi de cîte ori vorbesc cu mama mea, ea spune: „Ne-am troglodit“. Înainte de război, era, evident, mai multă politeţe. Ştim că bărbaţii îşi scoteau pălăria în faţa doamnelor. Erau maniere şi coduri de civilitate mult mai elegante. Dar dacă ne uităm la relaţiile pe care le au românii în particular, observăm că ele sînt mult mai calde, mai intime decît în străinătate. Undeva e un paradox, pentru că în mod public relaţiile sînt foarte distante şi neprietenoase, dar, odată pojghiţa spartă, sîntem foarte fuzionali şi intrăm în intimitatea celorlalţi, într-un mod în care străinii nu o fac niciodată. În ciuda poleielii lor de politeţe şi de curtoazie, ei nu spun niciodată cuiva cu care intră în discuţie că au ulcer, că le-a murit pisica sau că au probleme cu soţul... După cum nu-ţi vor spune niciodată cît cîştigă, ce religie au sau cum au votat. Lumea aceea e mai protectoare pentru intimitatea fiecăruia. Poate că şi de aceea, mulţi străini care vin în România, după ce trec de şocul impoliteţii de pe stradă, se ataşează foarte tare de aceste locuri pentru că oamenii sînt extrem de primitori şi de deschişi.

Bucuria interdicţiilor ferme

În ce măsură vi se pare că, din punctul de vedere al normelor de comportament în public, lucrurile ar fi evoluat din 1990 şi pînă astăzi?

Cred că au evoluat, dar nu linear. Noi continuăm să fim foarte dornici să arătăm interdicţiile într-un mod foarte drastic. De exemplu, afişele cu „Fumatul Oprit!“ sau „Fumatul Interzis!“, cu „Nu intraţi!“ şi aşa mai departe. În străinătate aceste formule sînt mult mai politicoase, de exemplu „Vă rugăm să vă abţineţi de la fumat“ sau sînt făcute cu umor, cum am văzut la New York: „Faceţi pariu că vopseaua de pe această balustradă este proaspătă?“. Interzicerea fermă poate fi pînă la urmă luată drept provocare, mai ales pentru omul care vrea să demonstreze că e inteligent, aşa cum e mai tot românul. O prietenă mi-a povestit că în iarna asta, în care a nins foarte mult, a văzut în dreptul unui loc de parcare curăţat de zăpadă, un afiş pe care scria: „Vă rog respectaţi-mi munca, nu parcaţi aici“. Şi nimeni nu parca acolo. Deci, amabilitatea trage după sine amabilitate, în vreme ce răutatea şi mîrlănia atrag mîrlănie. Cînd lucrurile sînt explicate frumos, se pare că avem cu toţii de cîştigat.
Dar să mă întorc la evoluţie. În 1990, vremurile erau foarte tulburi, dar oamenii erau foarte optimişti şi dornici să iasă din acea situaţie. Încă nu erau cinici. Acum văd mult mai mult cinism şi blazare. Oamenii parcă nu mai au acel suflu de a se bucura să înveţe ceva nou. Cred că au obosit. Pe de altă parte însă, sînt foarte mulţi tineri care au circulat în străinătate sau, în orice caz, au o altă atitudine, sînt mult mai deschişi, mai comunicativi şi mai politicoşi. Am mari speranţe că datorită acestui fapt lucrurile se vor schimba.

Credeţi că aceşti tineri vor forma acea masă critică necesară pentru a schimba lucrurile în mod fundamental? Da, eu cred că începem să ne dăm seama că trebuie „să fim schimbarea pe care dorim s-o vedem în societate“, aşa cum spunea Ghandi. Şi observ că există din ce în ce mai multe mişcări care răspund la aceeaşi nevoie de control social, de eliminare a mîrlăniei şi a mitocăniei şi de regrupare a forţelor bunului-simţ, politeţii şi civilităţii. Şi remarc că lucruri începute ca mişcări de marketing, dar la care oamenii au aderat şi le susţin, produc rezultate extraordinare, pentru că permit multora să-şi exprime frustrările. Ar fi campania „Mişcarea de rezistenţă“ a Jurnalului naţional, ar fi emisiunea Jos pălăria de la Pro TV sau campania „Noi vrem respect“ de la Realitatea TV. Nu pot să judec impactul, dar totuşi ele au apărut. Chiar şi mişcarea noastră, a „noilor paşoptişti“, încearcă să coalizeze o masă critică de tineri şi nu numai, care să vrea să schimbe lucrurile. Văd că sînt şi vedete care încep să se mobilizeze în sensul ăsta. Ştiţi proverbul românesc: „Peştele de la cap se-mpute, de la coadă se curăţă“. Cred că din ce în ce mai mulţi dintre noi ne dăm seama că trebuie să curăţăm şi strada, dar să punem şi presiune asupra celor care transgresează regulile sau normele de civilitate şi politeţe. Trebuie să ne manifestăm astfel, nu să ne luăm după val, ci să-i rezistăm. Dacă vă uitaţi, din ce în ce mai mult încep să apară diverse inscripţii pe spatele maşinilor prin care eşti invitat să nu blochezi intersecţia sau să nu arunci gunoi din maşină. Asemenea lucruri îmi vorbesc despre o conştientizare a problemei şi de un exemplu personal care n-are cum să nu dea roade.

Etica se poate înrudi cu eticheta

Cu ani în urmă săreau în ochi diferenţele dintre – să spunem – un grup de oameni de afaceri din România şi alt grup de oameni de afaceri din străinătate. Astăzi se mai văd aceste diferenţe?

Nu cred că se mai văd, ba, dimpotrivă, am învăţat foarte bine şi foarte repede regulile vestimentare, de prezentare, de conversaţie şi aşa mai departe. Într-adevăr însă, acum vreo 10-15 sau 20 de ani, diferenţele faţă de alţii erau flagrante. Acum, la prima citire nu se vede, n-ai cum să distingi un grup de oameni de afaceri români de unul de străini. Dar testul este atunci cînd chiar faci afaceri cu ei. Atunci se vede cît sînt de serioşi, cît se ţin de cuvînt. Lucrurile acestea ar urma să ne facă să nu ne mai diferenţiem de oamenii de afaceri străini. Ideea care circulă în România că peste tot e o mare corupţie, adică şi la ei şi la noi, nu e decît un mare mit, un neadevăr menit să scuze corupţia de la noi. Acolo există nişte excepţii, dar ele sînt înlăturate imediat de sistem.

Ştiu că militaţi pentru mai multă etică în societatea românească. Credeţi că există pe undeva vreo legătură între etică şi etichetă?

Există o legătură între etică şi bunăstare, pentru că nu există bunăstare durabilă care să nu fie şi etică. Dacă trişezi sau tai colţurile şi nu faci lucrurile aşa cum trebuie, mai devreme sau mai tîrziu, indivizii nedreptăţiţi se vor revanşa. Deci un sistem care nu este etic nu are cum să fie durabil. Eticheta este forma de a codifica nişte reguli de bună purtare, care duc la o anumită transparenţă, o anumită deferenţă, o anumită manieră de a lua contact cu oamenii, care, în cele din urmă, îţi permit să faci lucrurile bine. O formă care te obligă pînă la urmă şi care nu e o formă fără fond. Ştiţi, e ca un dans. De fapt, viaţa în general şi afacerile sînt ca un dans. Ca să poţi dansa, trebuie să ştii paşii. Şi nu e un dans solo, pentru că orice afacere e o întîlnire între doi oameni, între două entităţi sau între mai multe grupuri. Deci trebuie să dansezi acelaşi dans şi să te pliezi după aceiaşi paşi. Orice parteneriat are nevoie de reguli clare ca să poată funcţiona, iar regulile de etichetă sînt un fel de a clarifica ce se face şi ce nu se face într-o interacţie socială sau de afaceri. Nu se substituie eticii, dar este înrudită.

Ce devieri de la aceste norme consideraţi că ar fi acceptabile sau chiar simpatice?

Am un exemplu foarte aproape de mine – mama mea, care este persoana cea mai lipsită de formalism şi de etichetă. Dar pentru că este simpatică şi autentică, nimeni nu-i poartă ranchiună pentru micile ei provocări. De exemplu, de cîte ori vine la Bucureşti şi cineva sună la telefon, iar eu nu sînt acasă şi ea ridică receptorul, dacă cel care telefonează spune „Sandra?“, ea răspunde „Nu, mă-sa“. Eu sînt oripilată, dar ea spune că la vîrsta de 83 de ani îşi poate permite să nu-i pese ce crede lumea despre ea. E şi arhitectă şi se ştie că arhitecţii sînt mai boemi. Cred că există anumite profesii sau anumite momente în care-ţi poţi permite să-ţi laşi părul jos, cum se zice. În general însă, cred că e mai sigur să mergi pe valorile recunoscute. Nu oricui îi iese altfel.

a consemnat Andrei MANOLESCU