O poveste cu ouă
În urmă cu 20 de ani (şi cîteva săptămîni) mă aflam pentru prima dată şi pentru o perioadă nedefinită în localitatea Seini, o aşezare dintre Baia Mare şi Satu Mare, care tocmai fusese declarată de către de regimul Ceauşescu " oraş. Eram repartizat acolo. De fapt, singur mi-alesesem acel loc "de unde se agaţă harta în cui" şi începeam să mă întreb dacă nu cumva fusese o vitejie de care avea să-mi pară rău. Gara era în plin cîmp şi, pentru a ajunge în localitate, trebuia să străbaţi nişte drumuri noroioase. În centru găseai o biserică ungurească cu turn înalt şi ascuţit, pe care scria că a fost construită în secolul al XIII-lea. Era şi un magazin universal în care, intrînd de curiozitate, aveam să rămîn de-a dreptul perplex. În mijloc era un raion circular de cosmetice pe ale cărui rafturi erau înşirate în ambalajele lor colorate, săpunuri Fa, deodorante Bac şi 8x4, after-shave-uri Denim şi alte asemenea minuni cu iz occidental, care, la Bucureşti, nu circulau decît pe obscure filiere de contrabandă şi de cele mai multe ori serveau drept "atenţii" pentru medici sau diverşi funcţionari. Aici însă, şedeau în mijlocul magazinului şi nimeni nu se bătea pentru ele. Am crezut o clipă că sînt doar nişte ambalaje puse acolo drept ornament, deşi şi asta ar fi fost o mare curiozitate (dacă nu chiar un act de curaj din partea conducerii magazinului). Încercînd să aflu adevărul, am cerut vînzătoarei unul din acele produse. M-a evaluat cu o scurtă privire şi apoi m-a întrebat: "Aveţi ouă?". Trăiam un moment straniu şi am început să mă îndoiesc de propriul meu auz. M-am gîndit şi la văz. Observînd că femeia aşteaptă totuşi un răspuns, am reacţionat timid: "Ouă?". "Da, sigur, nu vedeţi ce scrie acolo?" Era un carton pe care nu-l văzusem şi pe care scria cu pixul că pentru fiecare 10 lei de produs, cumpărătorul trebuie să aducă un ou care urma să fie echivalat cu un leu. Cu alte cuvinte, dacă un deodorant costa 30 de lei, trebuia să aduci 27 de lei şi trei ouă. Comunismul ne obişnuise cu multe forme ciudate de comerţ. Aceasta depăşea însă orice auzisem pînă atunci. Aveam să aflu apoi că metoda ţinea de micul trafic din regiunile de graniţă, că produsele erau aduse din Ungaria şi că ideea cu ouăle era o decizie locală prin care statul încerca achiziţionarea acestora din gospodăriile sătenilor (care altfel le ţineau pentru consum propriu şi nu se gîndeau să le comercializeze). Mi-am spus atunci că, dacă e vorba doar de nişte biete ouă, aveam eu să mă descurc. Şi am început să visez la întoarcerea mea la Bucureşti cu o sacoşă plină de deodorante şi săpunuri Fa şi Bac, pe care urma să le fac cadou mamei şi prietenei mele. Pe bunul meu amic, amator de aventuri, aveam să-l uimesc cu un Denim. Eu însumi aveam să-mi asigur o bună provizie din toate şi pentru multe luni aş fi putut scăpa de mizerabilele mirosuri de deodorant românesc. Mă instalasem la o gazdă, un gospodar voinic şi plin de vervă, care, pe lîngă tăiatul lemnelor, creşterea animalelor, vînzarea de ţuică şi meşterirea unor lucruri prin casă, găsea timp să scrie şi poezii. M-am dus la el să stăm de vorbă şi, după o scurtă conversaţie despre curioasa boală care-i lovise un porc taman înainte de Crăciun, am ajuns la ceea ce mă interesa. Ştiam că are un coteţ plin de găini, aşadar, n-avea dumnealui şi nişte ouă de vînzare? "Ohoo " a exclamat omul " no, păi, mata îmi poţi cere multe din ce am eu prin gospodărie şi-ţi dau cu dragă inimă, chiar şi fără bani. Numa’ ouă să nu vrei, că aia nu se poa’. La noi aici, oul e amu ca aurul." Orice preţ am încercat să-i ofer pe bucată nu i s-a părut acceptabil. Mi-a spus că nici n-are destule găini, că se ouă rar, şi aşa mai departe. Cam acelaşi lucru mi-au răspuns şi cîţiva dintre vecinii săi la care am apelat plin de speranţă. Visurile mele începeau să se destrame. Disperat, deja mă închipuiam cotrobăind pe furiş, în zori de zi, prin coteţele gospodarului după niscavai ouă. M-am gîndit totuşi că orătăniile ar face scandal şi m-ar da în vileag. Şi cum aş fi arătat eu, ditamai inginerul de la Bucureşti, prins cu mîna în coteţul ţăranului din Seini. Soluţia a venit abia cînd am avut două zile libere şi m-am putut întoarce la Bucureşti. Am luat de acolo un carton de ouă (deşi nici asta nu s-a făcut chiar bătînd din palme), l-am transportat cu trenul şase sute de kilometri pînă la Seini şi, în cele din urmă, am devenit fericitul posesor al unei pungi de un leu în care se găseau cîteva săpunuri şi deodorante. Se pregătea congresul al XIV-lea al partidului comunist iar de turnul bisericii din secolul al XIII-lea fuseseră atîrnate megafoane la care, cît era ziua de lungă, se auzeau preamăriri ale realizărilor comunismului şi cîntări în cinstea marelui conducător.
