Modele bezmetice

Presa a ajuns un fel de drog care mănîncă zilele unora dintre noi şi deformează percepţiile asupra realităţii. După ce că a ajuns foarte proastă în general, se pare că nici liberă nu e. Ne spun asta instituţiile internaţionale. Freedom House a coborît România pe locul 94 (faţă de 90 anul trecut) din acest punct de vedere (ţară cu presă parţial liberă). Sîntem adică la jumătatea clasamentului mondial, dar la coada Uniunii Europene. În recentul top întocmit de Organizaţia Reporteri Fără Frontiere stăm ceva mai bine, locul 50 din 175, dar tot la coada Uniunii Europene (pe penultimul loc după Bulgaria). Ce nu-i bine în presa noastră? Cele două organizaţii consideră negative reincriminarea penală a insultei şi calomniei, manifestările verbale ale preşedintelui împotriva unor jurnalişti sau concentrarea presei în mîinile cîtorva patroni. Ar fi bine să fie doar atît, dar pentru a înţelege ce ne enervează uneori aşa de tare în ziare sau la televiziune putem găsi ajutor într-un recent studiu IMAS. Peste 500 de jurnalişti din presa de toate felurile cu acoperire naţională sau locală au răspuns unui chestionar. Aflăm astfel că valoarea pe care cei mai mulţi jurnalişti o pun pe primul loc este corectitudinea. Urmează echidistanţa şi intersul public, iar pe ultimul loc e respectul faţă de viaţa privată (tot unii dintre ei lansează însă campania Noi vrem respect). Acestea sînt însă valori generice pînă la a căror întrupare în gazete şi pe ecrane mai e ceva drum de parcurs şi cu multe obstacole (doar o treime dintre ziarişti cred că normele jurnalistice sînt respectate în practică). Iar obstacolele pe care le observă jurnaliştii ar fi presiunile politice (despre care amintesc peste jumătate din ei), presiunile comerciale, influenţele patronilor şi opacitatea instituţiilor statului de la care cu greu se pot obţine informaţii clare şi complete. Şi mai e o mare problemă sesizată de mai mult de jumătate dintre respondenţi. Aceştia cred că încălcările deontologice din branşă sînt cauzate şi de insuficienta pregătire profesională a jurnaliştilor (cu alte cuvinte a lor sau a propriilor colegi). Rezultatele sondajului reflectă într-o oarecare măsură un bun-simţ al breslei, bun-simţ care e însă tot mai greu perceptibil tocmai în produsul muncii, în oferta pentru public. Poate că un asemenea chestionar se completează cu răspunsuri ca în teorie, iar în practică se procedează cu totul altfel. Pe de altă parte, dacă ar fi să luăm partea negativă a răspunsurilor, am putea avea tot felul de surprize. De exemplu, 40% dintre jurnalişti consideră că pentru public e mai importantă rapiditatea cu care primeşte o informaţie decît acurateţea ei. Cu alte cuvinte ar fi, cică, mai bine să afli cît se poate de repede că lui Popescu i s-a dat o maşină chiar dacă, la fel ca în cunoscutul banc, nu era maşină, ci bicicletă şi nu i s-a dat, ci i s-a luat. Convinşi de acest lucru într-o proporţie şi mai mare sînt jurnaliştii din presa locală. Adică în provincie viteza de transmitere a ştirilor ar fi esenţială? Tot aşa, mai există destui jurnalişti (15%) care cred că nu e foarte importantă protejarea unei surse de informaţii ce doreşte să rămînă anonimă. Principiul ar fi că după ce "fraierul" ţi-a dat informaţia care-ţi trebuia, poţi să-l laşi liniştit să intre în bucluc. Apoi, un sfert dintre jurnalişti nu cred că e importantă ideea că trebuie să-şi desfăşoare activitatea în interes public. Dar în ce fel de interes? Peste o treime nu consideră important să-şi informeze şefii asupra conflictelor de interese în care se află, iar unul din cinci nu crede că ideea respectării prezumţiei de nevinovăţie ar fi foarte importantă. Peste jumătate dintre cei întrebaţi cred că nu există persoane suficient de credibile pentru a fi alese într-un organism care să judece încălcările deontologice. Cînd sînt însă întrebaţi ce modele de respectare a eticii (cu notorietate naţională) au în această profesie, ei înşiră următoarele nume (în ordinea procentajelor): C.T. Popescu, Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Mircea Badea, Emil Hurezeanu, Andreea Esca, Marius Tucă. Toţi " jurnalişti de mare succes, unii chiar talentaţi. În ce priveşte respectarea eticii jurnalistice, nu cred însă că putem alege cu adevărat unul sau doi dintre cei numiţi. În sfîrşit, putem spune că asta avem, cu asta defilăm. Tocmai asta e şi marea problemă: n-avem de la cine învăţa.