Puţină relativizare

Nu ne place senzaţia de haos, vrem reguli mai clare şi mai bine aplicate. Nu ne place politicianismul, nu ne plac disputele sterile duse la un nivel tot mai jos. Ne îngrijorează perspectivele economice şi datoria către FMI, ne sperie ideea încălzirii globale şi epidemia de gripă porcină. Ne supără birocraţia instituţiilor de stat, dar şi nepăsarea unor firme private. Ne enervează băncile şi societăţile de asigurări. Ne deranjează politicile societăţilor de telefonie mobilă sau de cablu. Ne e groază de spitale. Ne repugnă isteria televiziunilor şi diletantismul care se revarsă zilnic pe Internet. Avem impresia că sîntem furaţi întruna, că pe banii noştri se construiesc lucruri anapoda. Nu ne place nici unul dintre candidaţii la prezidenţiale. Pe unii chiar îi urîm, tot aşa cum urîm partidele din spatele lor. Comparăm situaţia de azi cu sumbrele zile ale începutului anilor ’90, cînd oamenii se certau pe stradă şi cînd, pentru o opinie exprimată deschis, riscai să fii luat la bătaie. După scurta perioadă entuziastă din anii integrării în NATO şi Uniunea Europeană, am redescoperit voluptatea lamentării. Vocaţia de naţie oropsită ne-a ajuns din nou din urmă. Pare că odată ce ne-am obişnuit cu necazurile, le căutăm (şi chiar le găsim) şi atunci cînd ele ar trebui să dispară. În fine, nu ne place punctul în care a ajuns societatea noastră şi poate că avem chiar motive reale să fim iritaţi şi îngrijoraţi. Totuşi, o comparaţie mai exactă cu ce era acum 20 de ani ne-ar putea însenina viziunile şi relativiza drama pe care o percepem astăzi. De exemplu, dacă priveşti fotografii cum sînt cele făcute înainte de 1989 de Andrei Pandele, expuse în urmă cu cîteva luni şi care circulă pe Internet, te simţi de-a dreptul izbit în faţă. Vezi acolo tramvaie din acelea cu oameni pe scară, agăţaţi de barele exterioare sau căţăraţi pe tampoane, între vagoane; autobuze delabrate, cu tuburi de gaz pe acoperiş, înaintînd supraîncărcate prin zăpezi cenuşii, în plin centru al Bucureştiului; indivizi în haine groase şi ponosite care stau la coadă să-şi umple buteliile pe care le-au transportat cu sania pînă la centrul de schimb; cozi uriaşe, pe mai multe rînduri, la Alimentara; îmbulzeli de oameni disperaţi în spatele unui camion din care se vînd cartoane cu ouă. Scene aproape darfuriene. O lume pauperă şi cenuşie, o populaţie chinuită şi coborîtă la stadiul de turmă, dintr-o ţară ocupată, nefericită şi uitată de civilizaţie. Din acele fotografii simţi parcă (sau îţi aduci aminte) pînă şi frigul care domnea în iernile de atunci sau mirosurile degajate de trupurile transpirate şi lipite unele de altele ale celor ce stăteau la cozile din perioada verii. Sîntem totuşi incredibil de departe faţă de acele vremuri. Am ieşit din acea groapă folosindu-ne, în cea mai mare parte, de propriile puteri. De acolo am evoluat pînă la nivelul (minim ce-i drept) al Uniunii Europene. Desigur, avem în faţă modele de neatins, pentru că obişnuim să ne comparăm cu Germania sau Franţa. Raportat la ele stăm încă foarte rău. Dacă ne uităm însă cu luciditate în urmă, ar fi poate cazul de puţină mîndrie şi de moral mai ridicat. Se pare însă că prin regiunea asta, uitarea relelor din trecut şi exagerarea necazurilor din prezent e cît se poate de caracteristică. Dintr-un sondaj realizat de Pew Research Center, la 20 de ani după căderea Cortinei de Fier, reiese că doar 8% dintre unguri, 12% dintre ucraineni şi 13% dintre bulgari cred că în timpul comunismului situaţia economică era mai rea decît astăzi. De asemenea, în nici o ţară fostă comunistă din Europa Centrală şi de Est ponderea celor satisfăcuţi de viaţa lor actuală nu ajunge nici măcar la jumătate. Ba, în ţări ca Ungaria sau Bulgaria, ea este de doar 15%. E de înţeles mirarea polonezului care, în 2007, după ce şi-a revenit dintr-o comă de 19 ani (n-a apucat să vadă nici căderea comunismului şi nici 17 ani din evoluţia ulterioară), uluit de abundenţa din magazine sau de posibilitatea oamenilor de a vorbi la telefon pe stradă, nu reuşea să înţeleagă de ce lumea e aşa de nemulţumită. Oameni ce fuseseră conştienţi tot timpul păreau să fi uitat ceea ce el îşi amintea.