Apus cu vulcan

Pînă nu de mult, nu ştiusem ce înseamnă Caldera. Acum o priveam ca pe un peisaj aproape familiar. Prima oară îmi tăiase răsuflarea. Acum încercam să mă bucur calm şi pe deplin de frumuseţea locului, însă eram uşor apăsat de ideea că în cele din urmă va trebui să plec, că, în curînd, totul va fi doar o amintire. Aşa se întîmplă mereu şi, chiar dacă te-ai hotărî să rămîi definitiv într-un astfel de loc, vei sfîrşi prin a nu-i mai percepe frumuseţea. Unii îşi permit să se mute mereu dintr-un loc frumos într-alt loc frumos. În cele din urmă însă, şi aceştia vor obosi. Totul e trecător aşa cum şi umbrele norilor trec peste suprafaţa încreţită şi albastră a mării. Trecător e pînă şi peisajul din faţa mea, uriaşa căldare circulară cu cele două insuliţe din mijloc. Cea mai nouă a apărut abia acum 400 de ani. Înainte, acolo a fost mare. Şi mai înainte, în urmă cu 3600 de ani, totul era uscat şi peste întreg locul se întindea o mare insulă circulară şi prosperă. S-a declanşat însă teribilul cataclism care a afectat viaţa în aproape tot estul Mediteranei. Cerul s-a acoperit de nori groşi de cenuşă, pămîntul a fost zguduit de cutremure fără sfîrşit, iar apoi valuri gigantice au inundat partea centrală, prăbuşită, a insulei. Atunci era cel mai cumplit loc din lume. Acum e unul dintre cele mai frumoase. Vulcanul e însă tot acolo şi încă fumegă, am văzut cu ochii mei. Splendidul local al lui Franco, în care stau pe şezlong cu picioarele întinse parcă deasupra Calderei, a fost printre primele apărute în zonă. Italianul a investit cînd turismul nu prea exista şi cînd amintirile ultimelor erupţii, din 1940 şi 1950, şi a cutremurului din 1956 erau încă vii. Unii îşi mai amintesc că în timpul celei din urmă erupţii, dacă două persoane stăteau una lîngă alta, în locul unde astăzi se află barul, nu se puteau înţelege între ele nici ţipînd. Deşi aflat la destui kilometri, vulcanul acoperea totul cu zgomotul lui. Acum, în bar se aude doar muzică simfonică. Telefoanele mobile se închid. Localul a devenit legendar graţie jurnaliştilor de la The New Yorker, care l-au descoperit. A fost cotat apoi de Newsweek printre cele mai frumoase localuri din lume, iar din anii ’80, mulţi artişti faimoşi au început să-i calce pragul. În 2008 a primit şi o distincţie "Johnnie Walker". Apoi a dat peste el Dilema veche, tocmai cînd Franco punea Beethoven (cam prea vulcanic pentru atmosfera albastră a unei calde seri de septembrie). Zeci de minute şi zeci de norişori pufoşi trec într-o dulce reverie simfonică. Pe nesimţite se insinuează şi un Mozart diafan. Un loc din care, cum spuneam, ai vrea să nu mai pleci. La apus, dincolo de vulcan, se zăreşte insuliţa aceea, parcă neterminată, Aspronisi. Aud că-i de vînzare. Proprietarul cere 9 milioane de euro. N-o s-o pot cumpăra pentru că, probabil, Franco îmi va cere banii ăştia pentru consumaţie. Lîngă mine s-a aşezat un englez cu a sa... secretară (?). Are o cămaşă bleu, cu mîneci lungi, stil corporate. Suplu, manierat şi dezinvolt. În cămăşile astea ale lor au cucerit lumea. N-are cum bănui că alături de el, un geolog cinic se gîndeşte deja la ce frîntură de legendă va rămîne din toată civilizaţia britanică. Tot aşa cum legendă a rămas şi civilizaţia minoică de pe insula asta, pe cînd era rotundă şi grasă şi se chema Stongoli, nu Santorini. O biată ipoteză, nici măcar legendă, a rămas şi din încercarea minoienilor de a cuceri Athena. Erupţia de la 1600 Î. Chr. pare să fi dus la stingerea civilizaţiei lor. Platon mai ştia cîte ceva, dar nu ne-a spus pînă la capăt şi se pare că a mai şi exagerat, în scopuri "publicistice", iar Franco, patronul barului, pretinde că a căutat şi el... Atlantida. Am uitat să vă spun, aici în Caldera e de fapt locul cel mai probabil al Atlantidei, cea scufundată. Nimic nu e însă dovedit, iar Franco a obosit să mai caute probe. Spre fericirea noastră, a ales să ne dea de băut pe muzică frumoasă (acum a pus Maria Callas).