Vezi ceea ce crezi

Există studii care arată că, în general, simpatizanţii unui partid politic, de oriunde ar fi el, tind să nu observe părţile negative ale acestuia. Nu reţin legile proaste propuse sau votate în Parlament de reprezentanţii săi, nu văd deciziile guvernamentale greşite cînd aceştia se află la guvernare, caută justificări pentru scandalurile în care sînt implicaţi membrii săi şi aşa mai departe. Oamenii au, evident, şi tendinţa de a supraaprecia acţiunile reuşite ale favoriţilor. În schimb, sar în sus de indignare la cele mai mărunte greşeli ale adversarilor. La noi se spune că vezi paiul din ochiul altuia, dar nu vezi bîrna din ochiul tău. Nu e vorba de rea-credinţă (desigur, la unii există şi aşa ceva), ci de un tip de logică emoţională. Se pare că aşa este firea umană în general şi cu atît mai mult în ţările latine, cu indivizi avînd sîngele mai "clocotitor". De prisos să mai spun că acum asistăm din plin tocmai la acest fenomen. Ultra-mediatizatul dos de palmă al preşedintelui a fost mai pumn sau mai palmă, mai violent sau mai amical, mai trucat sau mai adevărat, în funcţie de gradul de simpatie faţă de Traian Băsescu. Patimile din jurul acestui gest au fost alimentate de televiziuni, fără măsură. Se ţine cu o tabără sau cealaltă, ca şi cum ar fi vorba de echipa favorită la fotbal. Emoţiile înăbuşă raţiunea şi am ajuns să ne manifestăm exact ca la începutul anilor ’90, ca şi cum viaţa noastră ar depinde exclusiv de cine va fi preşedinte. N-ar fi poate nimic rău că omul de rînd îşi manifestă opiniile, chiar şi într-un mod vehement. Rău e însă că şi analiştii politici sînt la fel de vehemenţi şi simpatizanţi (dacă nu chiar înregimentaţi) evidenţi ai uneia sau alteia dintre părţi. Se poate spune că asta e o caracteristică general umană. Dar atunci, la ce mai foloseşte această profesie? Doar pentru mercenariat? Se pare însă că nimeni nu are timp şi chef de mofturi, cum ar fi analizele seci. Analize care să ne spună, de exemplu, ce avantaje şi ce dezavantaje politice ne-ar oferi nouă, cetăţenilor, unul sau altul dintre candidaţi, în cazul în care ar ajunge preşedinte. Studii care să ne explice, cît mai obiectiv posibil, ce rezultate şi ce eşecuri a avut ultimul mandat prezidenţial şi care au fost consecinţele asupra ţării şi cetăţenilor ei. Nu avem voci autorizate şi credibile care, de pe poziţii neutre, să decripteze mesajele electorale, să dea la o parte zgura propagandistică, clişeele, spaimele induse, promisiunile nerealiste, să demonteze mecanismele prin care staff-urile candidaţilor încearcă să atragă votanţi. Nu avem specialişti care să releve intenţiile, interesele şi posibilităţile reale ale fiecărui candidat. Nu există instituţii care să facă proiecţii asupra viitorului, într-un scenariu sau altul, aşa cum ştim că se face în alte ţări, folosindu-se chiar programe de calculator. "Specialiştii" noştri nu fac deocamdată decît să caute argumente ştiinţifice cu care să-şi justifice propriile simpatii sau interese politice. Sînt asemeni cumpărătorului clasic din manualele de vînzări care, în cele mai multe cazuri, alege un produs în funcţie de ce "îi spune inima" şi apoi face raţionamente legate de preţ sau calitate doar pentru a-şi justifica alegerea. Cei care ne-ar fi putut ajuta să discernem şi care i-ar fi putut determina chiar pe politicieni să-i considere drept repere n-au prea avut grijă de propria credibilitate. Iar dacă la alegerea preşedintelui, putem găsi scuza că lucrurile ţin mai mult de o persoană şi sînt, prin natura lor, mai subiective, la evaluarea unui guvern ele ar putea fi ceva mai exacte. Pentru că dincolo de percepţii, există totuşi guvernări mai proaste şi guvernări mai bune. Există şi criterii de evaluare. Pînă acum însă, am constatat că astfel de aprecieri ajung a se face tot pe bază emoţională şi în funcţie de puterea propagandei. Nu e de mirare, astfel, că unele categorii sociale ajung să considere bună o guvernare în timpul căreia le-au scăzut veniturile şi să deteste o alta în care au trăit mai bine. Sîntem încă o societate prea vulnerabilă la manipulări sau, aşa cum era avertizat Tony Blair în 1999, cînd a vorbit în faţa parlamentarilor noştri, un "popor emoţional".