La şcoală

A început anul şcolar... altul. Mi-aduc aminte ca prin ceaţă de prima zi de şcoală. Mă intrigau băncile de lemn cu scobitura rotundă pentru călimară şi şanţurile pentru creioane, al căror rost nu-l descoperisem încă. În clasă era o foială permanentă provocată de cîţiva băieţi mai cîrcotaşi. Fetele cu codiţe şi cordeluţe (pune-ţi cordeluţa pe cap avea să devină un adevărat refren al trecerii noastre prin şcoală) păreau mai cuminţi şi poate chiar înţelegeau ceva din ce ne spunea tovarăşa cea rotofeie, cu care auzisem că aveam să stăm zi de zi, timp de patru ani. Mi se părea un lucru pe cît de neplăcut pe atît de greu de înţeles, aproape neverosimil, doar nu era nici mama şi nici bunica. Cum să stăm cuminţi în bănci, cu aceeaşi persoană în faţă, la catedră (aşa cică se numea acea masă ciudată), şi care urma să ne spună o mulţime de lucruri, timp de patru ani, patru ore pe zi? Categoric însă, timp de patru ani aveam s-o văd zilnic şi pe fetiţa de pe rîndul de la geam, cu două codiţe împletite şi ochii de un albastru spălăcit. Ce-i drept, ca să ajung cu privirea pînă acolo trebuia s-o înfrunt pe cea a colegei de bancă, o fată drăguţă, silitoare şi atentă. Avea un nume neobişnuit: Corina Cigan. Unchiul meu glumea zicînd că trebuie să fie ceva greşit: "E Ţigan toată ziua, măi băiete. Ce e aia Cigan? Nu e mai bruneţică, aşa?". Nu era brunetă, era aproape blondă. Mă fascinau gumele ei de şters, mari şi moi, pe care cică le avea de la mama ei care era proiectantă. Ţigancă era alta, o chema Marin, avea părul lung şi negru şi stătea singură în ultima bancă, departe de toţi ceilalţi. Rămăsese repetentă, era mai mare decît noi cu vreo trei ani şi locuia chiar lîngă şcoală, pe străduţa noroioasă care mirosea mereu a latrină. Într-o zi am întîrziat şi m-am trezit în faţa uşii în compania ei. Tovarăşa nu ne-a mai dat voie să intrăm la oră. Am vorbit noi vreo cîteva minute, ce-om fi vorbit, cînd deodată eu am spus ceva, ce-oi fi spus, care pe ea a supărat-o foarte tare şi atunci m-a scuipat direct în nas. Mi-aduc aminte şi azi scîrba care m-a cuprins şi mai ales... mirosul acela. Atunci am crezut că înţeleg şi de ce Marin e repetentă şi de ce nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ea. Mai era şi Adrian, care stătea tot în ultima bancă, dar vorbea singur. Monologul lui era aproape tot timpul acelaşi şi-mi sună şi astăzi în urechi: "vaca " boul, vaca " boul, vaca " boul". Cu unele variaţii: "vaca mănîncă boul, boul mănîncă vaca". Nu ne-am întrebat niciodată prea multe, parcă era în firea lucrurilor să avem şi un astfel de coleg. O singură dată cineva l-a sîcîit, nu mai ştiu cum, şi el a început să urle aşa de tare, că nimeni n-a mai îndrăznit vreodată să repete experienţa. Din clasa a II-a nu l-am mai avut coleg, părinţii îl mutaseră la o şcoală ajutătoare. Au mai fost şi episoadele cu luptele dintre clase, de pe hol, în primele pauze cînd ni s-a dat voie să ieşim pe culoar. Şi a fost momentul cînd, dintr-un ciudat spirit de echipă, m-am repezit la un "B-ist" şi i-am tras un pumn în faţă. Ulterior am devenit buni prieteni, dar şi astăzi ţine minte gestul meu de atunci şi felul în care m-am repliat rapid între colegii din clasa mea. Noi consideram atunci că "B-iştii" sînt răi, iar noi, "A-iştii", eram cei buni. Bineînţeles, şi mai răi decît "B-iştii" erau elevii mari care învăţau în clasa noastră după-amiaza, ne lăsau tabla murdară şi stricau mereu încuietoarea de la dulap, spre veşnica supărare a tovarăşei care nu pierdea nici un prilej să-i bombăne de faţă cu noi. Cu "C-iştii" nu aveam prea multe de împărţit, iar despre "D-işti" circula zvonul că ar fi cam proşti. Bătăile şi ierarhiile în funcţie de forţa fizică erau extrem de importante între băieţi. Creşteam într-un veşnic conflict. Barbărasă era cel mai agil din clasă. Ne bătea pe toţi, în ciuda faptului că era cel mai mic de înălţime. Şi la fotbal era cel mai bun. Avea un vîrtej chiar deasupra frunţii, pe care şi-l tot răsucea, şi pe care toţi i-l invidiam. Dar mai era şi Cozma cel rău, care prin clasa a IV-a deja desena porcării pe bancă. Minţea şi încerca să ne domine prin tot felul de şantaje. Prin clasa a III-a, din pricina unei intrigi puse la cale de el (în care a dat vina pe mine) şi pe care n-am reuşit s-o descîlcesc la timp, am avut nota scăzută la purtare. Şi aşa, încetul cu încetul, am început să descoperim că ceea ce în prima zi de şcoală părea o simplă confuzie, o glumă proastă din partea părinţilor era de fapt începutul unui lung tunel care de obicei se termină tocmai la pensie.