Vrăji adevărate
De curînd, vrăjitoarele din România au devenit subiect al presei internaţionale. BBC, CNN şi AP au difuzat ştiri şi reportaje legate de acest fenomen, cu ocazia faptului că vrăjitoarele din România au anunţat că vor face farmece împotriva autorităţilor care au intenţia să le impună taxe pentru activitatea lor... de vrăjitorie.
Meseria asta există de cînd lumea, iar vrăjitorii pot fi clarvăzători, ghicitori, vindecători etc. E greu însă de stabilit cine e şi cine nu e cu adevărat un vrăjitor, cine are talente în domeniu şi cine nu. E un domeniu în care, ştim bine, escrocheria e la locul ei. Nu ştiu dacă piaţa vrăjitoriei a devenit ceva mai stabilă decît prin anii ’90. Pe atunci a existat un fel de boom al vrăjitorilor din Republica Moldova (vrăjitoria vine întotdeauna dinspre est) şi am făcut atunci un reportaj printre asemenea oameni veniţi de peste Prut.
Mi-aduc aminte de o femeie cu un nume parcă predestinat: Vârlan. Făcea un fel de tratamente, pe undeva într-un apartament de la parterul unui bloc de prin Drumul Taberei. În sufragerie era amenajată o sală de aşteptare, pentru că, de obicei, la ea se făcea coadă. În locul dormitorului era amplasat cabinetul în care se desfăşurau şedinţele de vindecare. Era cam ca la notar. Femeia îşi spunea terapeută, dar recunoştea că lumea o numeşte vrăjitoare, şi nu se supăra. Mi-a explicat ce fel de boli trata. Cu cît boala era mai gravă, cu atît şansele de reuşită erau mai mici. Spunea că la cancer, de exemplu, puterile ei sînt limitate şi că şedinţele cu persoanele suferinde de această boală o obosesc. Descoperea multă suferinţă şi îşi consuma foarte multă energie încercînd să amelioreze sistemul energetic al unor astfel de pacienţi. Spunea că totdeauna după o astfel de terapie mai grea avea nevoie să se odihnească, să-şi refacă propriul halo energetic afectat de transferul pe care-l făcuse către bolnav. Mi-a pomenit un nume celebru pe atunci, pe plan mondial, în lumea vrăjitoarelor şi a clarvăzătorilor, parcă Djuna. Spunea că a luat lecţii de la ea. Nimic nu era însă verificabil. M-a impresionat figura ei de „adevărată“ vrăjitoare, parcă uşor în transă, cu părul negru şi ochi pătrunzători. Am plecat cu senzaţii amestecate de teamă şi neîncredere.
Am găsit apoi un bărbat cu o ocupaţie similară. Tot din Republica Moldova. Îl chema Vasile Căpăţînă iar pe cartea lui de vizită, după profesia de „bioenergoterapeut“, erau trecute şi multe altele, dintre care mi le amintesc pe cele de poet, regizor, consilier municipal. O carte de vizită aşa cum mai văzusem în acele vremuri la diverşi oameni cu identitate incertă şi despre care bănuiam că sînt de fapt un fel de mari maeştri ai combinaţiilor, ca binecunoscutul Ostap Bender din cărţile lui Ilf şi Petrov. Dar eram un jurnalist corect şi trebuia totuşi să-i acord prezumţia de nevinovăţie. Printre altele, omul m-a pus la curent şi cu metoda lui specială de a învăţa pe cineva o limbă străină în doar 50 de ore, prin asimilarea ei direct la nivelul subconştientului. M-a iscodit apoi cu cîteva întrebări, m-a privit atent şi mi s-a părut că-mi intuieşte suspiciunile. Mi-a spus că lucrul cel mai bun pe care-l am de făcut este să vin mai pe seară şi să asist la o şedinţă a lui de terapie.
Zis şi făcut. M-am întors la ora stabilită. M-a introdus într-o cameră destul de spaţioasă, împreună cu o pacientă căreia trebuia să-i facă nişte pase pentru a o trata de nu mai ştiu ce. Femeia s-a aşezat în picioare la vreo doi metri în faţa lui. Eu am fost invitat să stau pe un scaun undeva în lateral. A început să se concentreze şi să facă pase cu mîinile spre femeie. Aceasta a închis ochii şi a părut a intra în transă.
Cînd terapeutul părea că o împinge cu mîinile, de la distanţă, ea se apleca pe spate. Apoi el făcea pase în sens invers, simulînd că ar trage-o înapoi. Femeia se înclina în faţă. Mie îmi venea în minte profesia de regizor, trecută pe cartea lui de vizită. Adică de unde ştiam eu că nu era înţeles cu respectiva, aşa, ca să convingă un jurnalist de puterile lui şi să-şi facă reclamă. Am observat şi că înclinarea corpului femeii nu depăşea limitele fizice. Chiar dacă nu uşor, un om putea sta într-o asemenea poziţie, fără să cadă. Cu formaţia mea ştiinţifică, mă gîndeam că n-am de fapt nici o dovadă autentică a puterilor sale paranormale. Cînd... dintr-odată, la pasele tot mai insistente ale domnului Căpăţînă, porţelanurile aflate într-o vitrină din spatele pacientei au început să zăngăne: zîg, zîg, zîg, zîg. Ca şi cum ar fi fost cutremur. M-am uitat la lustra agăţată de tavan. Nu se mişca deloc. Cîteva secunde a fost linişte. Consecvent unor convingeri raţionaliste, mi-am spus că mi s-o fi părut. Numai că la următoarele pase, porţelanurile au prins iar să tremure, cu acelaşi sunet dătător de fiori: zîg, zîg, zîg, zîg. Nu pot exprima mai bine ceea ce am simţit pe moment decît prin formula că m-am c...at pe mine. N-am ştiut cum să mulţumesc mai repede pentru demonstraţie şi să ies de acolo imediat. M-am îndepărtat în grabă de acea clădire şi mi-a fost apoi chiar destul de frică să scriu reportajul despre cele ce văzusem şi auzisem.
