Otava şi berbecul vecinului

Apărut în Dilema, nr. 521, 21 martie 2003, la tema "Pică, rîcă, oftică, ciudă, ură"

Într-o toamnă frumoasă, am ajuns cu maşina pînă la casa ţăranului Jenică, navetist la oraş, unul din cei cîţiva locuitori ai unui sat izolat de munte. El urma să ne ducă bagajele mai departe, cu căruţa, preţ de încă un kilometru, pînă la căsuţa unde aveam să petrecem cîteva zile de vacanţă. Era un lungan bălăbănit şi cumsecade care, deşi beat, şi-a înhămat imediat calul, nelăsîndu-ne să mai punem mîna pe bagaje, pe care le-a azvîrlit în căruţă din trei smucituri. A dat bice, pornind-o pe drumul accidentat şi pietros. Am luat-o şi noi veseli, pe urmele căruţei care se hurducăia înspre vîrful dealului. Se făcuse aproape întuneric. Deodată, însă, îl văzurăm pe Jenică dîndu-se jos de pe capră, în faţa curţii înconjurate de pari cu sîrmă ghimpată a babei Veturia şi, cu o mişcare asemeni celei de la bagaje, culcînd la pămînt doi dintre ţăruşi. A tras apoi calul şi căruţa peste gardul astfel demontat.

Uimiţi, am încercat să-l ajungem din urmă, ceea ce însă n-am reuşit, dealul fiind destul de abrupt. Jenică a străbătut liniştit curtea femeii, peste otavă, în lătrăturile aprige ale cîinilor. Ajuns la celălat capăt, a smuls gardul cu aceeaşi mişcare, trecînd dincolo cu căruţă cu tot. Am alergat în urma lui, ferindu-ne cu beţe de cîini şi blestemaţi de baba care ieşise din casă alertată. Nădăjduiam să nu ne recunoască din cauza întunericului. Mai sus pe deal, cînd l-am ajuns, Jenică ne-a explicat senin, că a vrut să scurteze drumul, "în pizda mamei ei de babă". I-am atras atenţia că femeia e rea şi ar putea să ne facă necazuri şi el ne-a asigurat că la întoarcere o să-i pună "gardul ei de cotoroanţă, în mă-sa, la loc". Deşi ne venea să rîdem, nu reuşeam să ne alungăm neliniştea. Totuşi nu puteam decît să ne împăcăm cu faptul deja împlinit la care vrînd-nevrînd, devenisem şi părtaşi. Ajunşi acasă, l-am cinstit c-o ţuică pe Jenică, el tot bombănind a scuză: "cîte nu mi-a făcut şi mie baba asta". Fapta lui ni se părea curioasă, mai ales că-l ştiam un om destul de moale. Cel puţin aşa era în privinţa nevesti-sii, despre care aflase cu multă înţelegere că-l înşela cu un orăşan bogat, pripăşit prin acele locuri, lucru ştiut de altfel şi de restul satului. Cînd un vecin i-a spus că se face de ruşine acceptînd aşa o situaţie, Jenică i-a răspuns că de cînd a apărut orăşeanul, atît nevestei cît şi copiilor lui le merge mult mai bine şi că el însuşi s-a deşteptat, învăţînd că trebuie să-şi tragă apă şi gaze în casă. "Şi apoi ce, i-a mai zis vecinului, muierea-i slănină să se termine?".

După ce-a dat pe gît şi al doilea pahar de ţuică, l-am petrecut spre poartă, el reînnoindu-şi promisiunea că va şterge urmele încălcării de proprietate, eu asigurîndu-l că nu-l voi da de gol.

A doua zi, ieşind după apă, am văzut-o pe Veturia traversînd poiana dinspre un grajd al lui Jenică, însoţită de cei doi cîini ai săi. Zărindu-mă s-a oprit să mă aştepte. "Mi-aţi călcat otava aseară, păi nu?" "Da, tanti Veturia, dar n-am vrut. Omul pe care l-am tocmit cu căruţa era beat şi ţi-a rupt gardul, noi eram în spate şi nu l-am mai putut opri." "Blestematul de Jean." "Nu era Jean, tanti Veturia, era un om pe care l-am întîlnit la şosea." Baba a încremenit. M-a privit mult timp lung, parcă nevenindu-i să creadă, apoi ducînd mîna la falcă a exclamat: "Vai de mine, vrei să zici că Jenică era nevinovat?". A fost rîndul meu să încremenesc, înţelegînd că răzbunarea, cine ştie cum, se şi produsese. Am bîlbîit ceva, încercînd să-mi întăresc minciuna, deşi simţeam că nu mai are nici un rost şi am trecut mai departe spre fîntînă. Am lăsat-o pe babă pironită în mijlocul potecii.

Bătrîna era spaima satului, mereu neagră, mereu supărată şi gata să blesteme înfiorător. De o răutate, poate, pe măsura greutăţilor traiului pe care-l ducea în creierii munţilor. Ţin minte imaginea ei odată, cînd, după o zi de muncă stătea dreaptă în iarbă, cu basma neagră pe cap, cu coasa pe umăr şi citea din Biblie. Umbra ei se lungea în asfinţit pe zeci de metri, pînă sus pe deal, într-o imagine de carte de poveşti de groază. Coasa era cît dealul, iar Biblia cît un ţarc de oi. Biblie pe care, în treacăt fie spus, unii oameni din partea locului o interpretează (probabil chiar cu ajutorul preotului, care ştie să facă blesteme şi să dea în cărţi), într-un mod propriu. Mulţi dintre ei înţeleg, de exemplu, pasajul în care se spune "rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei, cap. 5, vs. 44) într-un sens metaforic: adică să te rogi să le fie rău duşmanilor, să-i blestemi. Că doar n-o să te rogi să le fie bine. O bătrînă mi-a zis odată: "Omul ăla a crăpat pentru că s-a rugat multă lume din sat pentru el. Multora le era mare duşman".

Dar, spuneam că am lăsat-o pe Veturia în mijlocul potecii şi m-am dus la apă, încercînd să nu mă mai preocup în acea dimineaţă de toate duşmăniile sătenilor. Şi chiar am uitat de ele pînă spre seară, cînd l-am văzut pe Jenică venind bălăbănindu-se către poarta noastră. Ţinea în mînă o scîrboşenie vineţie formată din două sfere. "Uite ce mi-a făcut nenorocita de Veturia dimineaţă: mi-a omorît un berbecuţ. A pus cîinii pe el şi l-au băgat în sîrma ghimpată. Acolo l-a bătut cu băţul ca la strecurătoare, pînă ce la trecut dincolo pîn sîrmă. Dar i-au rămas coiţele în gard. Uite! Fiţi martori! A greşit mai tare ca mine aseară, cînd eram băut. Acum, oare, ce să-i mai fac eu ei...?"