Retezatul - după 20 de ani

Am fost de cîteva ori în Retezat, la intervale lungi de timp, de fiecare dată cu sentimentul pe care-l ai cînd te duci să descoperi o comoară. De data asta m-am pregătit, căutînd pe Internet să văd dacă s-a mai schimbat ceva în privinţa căilor de acces sau a condiţiilor de la cabana Pietrele. Am dedus că lucrurile au rămas oarecum la fel ca în urmă cu 20 de ani, cu menţiunea că, între timp, corpul principal al cabanei a ars şi că parcarea din poiana Cîrnic, la o oră şi jumătate de cabană, este acum plătită şi păzită.

Tîrgu Jiu

Am ales drumul de pe Valea Jiului chiar dacă ştiam că sînt lucrări. Oprindu-ne la Tîrgu Jiu, unde mai fusesem de multe ori, dar, de fiecare dată, în minunate vizite la prieteni, aveam să descoperim partea publică a oraşului, aşa cum o vede un turist în trecere, fără cunoştinţe particulare. Constatarăm că mai multe bancomate nu aveau bani, pur şi simplu. Apoi, ne blocarăm la un stop pentru pietoni, chiar în centru, aşteptînd minute în şir să se facă verde. În zona pietonală, căutarăm un loc în care să putem mînca, dar dădurăm ori de chioşcuri la care se vindeau hamburgeri şi şaorme de care nu-ţi venea să te atingi, ori de restaurante din acelea mari, goale şi întunecate, cu feţe de masă suprapuse, alb peste ciocolatiu, în care un chelner în alb-negru apărea de undeva din umbră să întrebe: „Serviţi o mîncărică la noi?“ După multe căutări, găsirăm şi o pizzerie cu un aspect mai apropiat de epoca în care trăim, în care două fete serveau în ritmul lor, de după-amiază de provincie. Ne spuseră că nu pot să facă limonadă, deşi era trecută în meniu. De ce? Fiindcă se defectă aparatul. Adică, lămîia nu se mai stoarce simplu, nici măcar pe bani, e musai un aparat care, din cînd în cînd, trebuie „servisat“. La masa de alături şedeau doi bărbaţi cu mîini noduroase şi multe beri în faţă, care aproape că strigau unul la celălalt. Pizza a fost însă bună şi, după masă, ne-am aventurat în holul Hotelului Gorjul, pe care oricît m-aş chinui să-l descriu, simt că nu voi reuşi. Un loc care dădea impresia că ar fi în renovare, dar nu era. La fel de greu de descris mi se pare şi felul în care era îmbrăcată o bună parte a locuitorilor, mai ales femeile. Şi toată lumea vorbea la mobil parcă numai despre bani şi afaceri. Mi-am adus aminte vorbele pe care cică le-a spus Brâncuşi: „V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti.“ (Sper să mă ierte minunaţii mei prieteni din acest oraş.)

„Afene“

Am pornit mai departe, spre Petroşani, trecînd prin calvarul nenumăratelor stopuri instalate pe valea Jiului. Pe cît de frumoasă valea, pe atît de prost drumul. Spre ieşire am trecut pe lîngă mai mulţi vînzători, instalaţi cu nişte cartoane pe marginea drumului. Pe primul scria: „AFIINE“. Pe al doilea: „AFENE“. Abia al treilea descoperise calea cea bună: „AFINE“.  

Seara am dormit la o pensiune din Sălaşu de Sus. În curte mai era parcat un BMW cu număr de Dolj, ceea ce nu ni s-a părut de bun augur. Şi temerile aveau să ni se confirme. Pînă în tăria nopţii, ascultarăm muzici lăutăreşti însoţite de darabana bătută în masă. Şi tinerii din Dolj aveau de gînd să urce a doua zi în Retezat. Gazdele au fost însă bune, nişte cucoane cît se poate de serioase. Ne-am mirat să găsim în acel sat de munte magazinul „La Doi Paşi“, asemănător celui pe care-l ştiam de la Bucureşti.

Acelaşi munte, dar parcă altul

A doua zi am plecat spre Cîrnic, unde ne-a întîmpinat omul cu taxa de parcare. Ne-a tras de limbă despre cît avem de gînd să stăm şi unde vrem să mergem. Cu de la sine putere, ne-a propus o mulţime de alte variante, dar, în cele din urmă, s-a dovedit un ghid foarte bine informat. Din poiana Cîrnic am urcat la cabana Pietrele, pe acelaşi drum lung şi bolovănos pe care-l ştiam. Ne uitam după vîrful Retezat, a cărui formă ne rămăsese întipărită în memorie de la ultima vizită. Am zărit un vîrf asemănător, dar parcă mai mic. Şi culmea Lolaia (faimoasă cu altă ocazie) părea mai pitică. Ce să se fi întîmplat? Probabil că, între timp, pe retină ni s-a suprapus imaginea Alpilor şi, prin comparaţie, semeţia Retezatului a mai pălit. Vasăzică, pînă şi munţii pot scădea în ochii noştri.  

Ne-am cazat, ca şi altădată, într-una dintre căbănuţe. O încăpere cu paturi suprapuse, simplă şi curată. Sigur, aveam saci de dormit cu noi, altfel... n-ar fi fost prea simplu. Noroc că sacii de dormit sînt astăzi de mărimea unui termos şi atîrnă mai puţin de un kilogram. Ne-am amintit cum căram odată nişte adevărate plăpumi, başca un cort de vreo 8 kilograme, toporişcă, bidon cu apă, ceaun, aragaz de voiaj... Apropo de echipamente, astăzi, turiştii de la noi seamănă cu cei din Alpi. Vara duc în spate rucsacuri comode şi adecvate necesităţilor fiecăruia şi poartă haine speciale, cumpărate de obicei de la marile reţele de magazine de sport. Adică: pantaloni strîmţi şi uşori, care nu împiedică mişcările, geci uşoare contra ploii şi vîntului, colorate astfel încît să fie vizibile de la mare distanţă şi aşa-numitele beţe de trekking, telescopice, dintre care unele au, culmea, şi amortizor. Cine n-are băţ modern mai pune mîna şi pe cîte o cracă, dar nu mai vezi celebrele rucsacuri din pînză tare, kaki, şi nici bocancii grei din piele. O reîmprospătare cu suflu de import, din care se poate trage concluzia că sportul ăsta nu mai e deloc pe cale de dispariţie. Iar în Retezat, categoria numită de-a lungul timpului pantofari, şoşonari sau paltonari nu există.  

Cabana Pietrele este astăzi ţinută de nişte doamne dintr-o bucată, în stare să impună reguli stricte nenumăraţilor turişti indisciplinaţi. Mîncarea e bună şi ieftină, dar toaletele sînt la fel ca acum 20 şi ca acum 30 de ani. Noroc că organismul omenesc are miraculoasa capacitate de a se reţine în asemenea condiţii.  

Cabana cu fotbal şi Gică Petrescu

În prima zi am ajuns, chiar fără antrenamente prealabile, pînă la lacul Galeşu. În drum ne-am abătut şi pe la romanticul Tău dintre Brazi. Parcă de la ultima vizită, printre brazii din jurul lacului au mai crescut şi jnepeni. Întotdeauna, pe malul acelui lac aproape ireal, mi-am imaginat o la fel de ireală cabană, în care să-ţi suspenzi o parte nedefinită din viaţă, în faţa unui televizor la care să se transmită numai meciuri de fotbal. Evident, e un loc protejat din Parcul Naţional, în care pînă şi instalarea unui cort e interzisă. De ce cabană şi televizor cu fotbal tocmai acolo? Nu ştiu.  

În jurul lacului era plin de musculiţe care bîzîiau ca ţînţarii şi ţi se lipeau pe faţă. Nu puteam crede ca la altitudinea aia să fie chiar ţînţari. Ne-am alimentat cu dropsuri pentru efortul de a urca mai departe (bomboanele din cutia rotundă de metal, aproape identice cu cele de care, în anii ’80, tata făcea rost tocmai din Franţa şi le păstram cu lunile, în mod special pentru zilele de vară cînd mergeam pe munte). Tot urcînd, la loc din ce în ce mai deschis, am început să recîştigăm perspectiva obişnuită a vîrfurilor şi a crestelor. Ne-am reobişnuit cu proporţiile Retezatului. Am regăsit şi „momîile“, adică marcajele ciobăneşti, făcute din pietre puse piramidal, unele peste altele, care te călăuzesc fără greş pe cele mai întortocheate poteci. Am constatat că, deşi ne îndepărtasem de lac, musculiţele se ţineau de noi, erau peste tot, de parcă am fi mers printr-o junglă umedă. De fapt, ne-am confruntat cu ele timp de două zile, pe toate drumurile prin pădure, indiferent de altitudine. O fi fost un an mai special, în care parcă şi viespiile sălbatice s-au înmulţit. Fiindcă n-a fost nici o masă în aer liber fără să dăm din mîini ca să le îndepărtăm. Anul insectelor.

În timp ce urcam, dintr-odată am început să-l auzim pe Gică Petrescu: „Hai, hai, hai să bem un păhărel / De vin vechi sau chiar de tulburel.“ Venea de undeva din adîncurile pădurii de brad. Ne-a trecut prin minte că duhul cîntăreţului şi-o fi făcut sălaş pe acolo. La un moment dat, undeva în susul potecii am zărit un individ cu părul alb. Îmbrăcat cu o cămaşă groasă, de bumbac în carouri, ducea sprinten sub braţ un PET de bere la 2 litri. „Hei! lai lai lai... / Şpriţu-i bun, v-o spun pe onoarea mea / Sănătate să-mi uraţi acum, de ziua mea.“ Muzica venea dintr-acolo. Trecînd pe lîngă el, ne-am zis „Bună ziua!“ şi atunci am observat că, lîngă sticla de bere, în palmă ţinea un mic cub, cu latura de vreo 7 centimetri, şi o antenă. Era un minispeaker portabil, din care vocea cîntăreţului răzbătea cu o claritate incredibilă: „Astăzi este ziua mea şi eu vă mulţumesc / Tare aş vrea să o petrec aşa cum o doresc.“ Trăim într-o eră postmodernă tehnologizată.

Pe fundalul stîncăriilor sfărîmate de sub vîrful Păpuşa ne-a apărut deodată, în plină splendoare, lacul Galeşu. Am mîncat nişte sandviciuri şi am avut grijă să strîngem toate resturile. O altă noutate e curăţenia din întregul Parc Naţional Retezat. Nu vezi un ambalaj, un PET, o cutie de conserve sau măcar o pungă printr-un fund de vale. Nu ştiu cum s-a ajuns la asta.  

Întorşi la cabană, borşul zilei, de pui şi plin de legume, ne-a fost de mare ajutor. La ora 8 s-a dat drumul la curentul electric (funcţionează doar două ore pe zi) şi a pornit şi televizorul din sala de mese, cu transmisia, ei bine... a unui meci de fotbal. În sală erau o mulţime de turişti străini. În vreme ce noi ne confruntam cu nişte hărţi vechi, făcute prin anii ’80 (altele n-am mai găsit), cu izolinii de altitudine, total depăşite în era sateliţilor, nemţii de la masa alăturată aveau o tabletă mare, cu harta care, cu două degete, se putea mări pînă la cele mai mici detalii. Mi-am adus aminte că am învăţat cum românii au fost, la un moment dat, luaţi prin surprindere pe Valea Jiului, în Primul Război Mondial, pentru că soldaţii germani, dotaţi cu hărţi mai bune, au traversat munţii pe drumuri numai de ei ştiute, căzînd în coasta trupelor noastre. Unele lucruri par că nu se schimbă niciodată. Ajunşi în cameră clănţănind de frig şi oboseală, am testat puterea calorică a noilor saci de dormit franţuzeşti. Spre dimineaţă a trebuit să deschidem uşa cabanei, lăsînd să intre răcoarea, mirosul de brad şi zgomotul de pîrîu.

„Evacuaţi-vă deşeurile!“

Nedespărţiţi încă de gustul gemului de afine de la micul dejun primit la cabană, ne-am început urcuşul către Genţiana şi Custura Bucurii. Din cînd în cînd, zăream printre brazi vîrful Pietrele, sclipind în soare, înalt şi înconjurat de pante cumplit de abrupte. Numai gîndul că pînă la miezul zilei trebuia să ajungem la înălţimi chiar mai mari ne descuraja. În definitiv, de ce tot efortul ăsta? N-am putea rămîne la refugiul Genţiana, la soare? Gîndurile acestea îl însoţesc aproape întotdeauna pe cel care urcă. Te lupţi cu panta, dar şi cu ispita de a renunţa. Vara, la pas, distanţele pe munte par enorme. Faţă de alunecarea pe schiuri, mersul pare un adevărat handicap. Şi totuşi, pas cu pas, ajungi, în cele din urmă, oriunde. La apus, după o zi întreagă de mers ticăit, nu-ţi vine să crezi ce ai lăsat în urmă. Un munte în zări albastre dus – vorba poetului.  

La Genţiana, doi oameni în vîrstă se îngrijesc de cabana administrată privat. De cinci ani au reuşit să instaleze nişte panouri solare care dau electricitate. Sînt mîndri. Pe faţada cabanei te întîmpină un afiş mare: „Vă rugăm evacuaţi-vă deşeurile din Retezat.“ Şi, dacă te văd cu ceva resturi în mînă, te întreabă imediat ce vrei să faci cu ele. 

Mai departe, pe marginea tăului Pietrele, am găsit o mare turmă de vaci bălţate care păşteau, sub privirile şi aparatele de fotografiat ale mai multor grupuri de turişti străini, care făceau acolo cîte o scurtă pauză. Era chiar mai tare decît în reclamele cu vaca Milka. Vacile din Retezat mi s-au părut la fel de grase, de curate şi de sănătoase ca acum 20 de ani. Ceva mai jos ne intersectasem cu nişte ţigani care mînau la vale o mică herghelie de cai puternici, de tracţiune. Oamenii purtau pălării de cowboy, lucru ce ne dusese cu gîndul la o altă reclamă celebră, cea cu Marlboro Country.  

Am urcat alături de o pereche de nemţi, el avînd un tricou roşu pe care scria Bayern München. Bună echipă. El, însă, obosea uşor, precum Barcelona de anul trecut. Din custură, lacul Bucura ne-a apărut ca un plămîn albastru, cu suprafaţa uşor încreţită de vînt. De jur împrejur, celebra panoramă. Înspre Ţara Haţegului, cerul era cristalin. Odinioară, acolo zărisem norul acela greu, de poluare, al combinatului de la Călan. Astăzi, combinatul e definitiv dispărut. La celelalte lacuri cu nume de fete – Lia, Ana şi Viorica – nu mai aveam timp să ajungem. Ne-am amintit şi de tăul Porţii, cel roşu, şi de tăul Agăţat, la fel ca şi de platoul înalt unde, în anii ’80, nişte turişti polonezi îi pregătiseră (poate fără intenţie) o surpriză lui Ceauşescu. Construiseră acolo, din pietre (faimoasele lespezi ale Retezatului), o enormă inscripţie: Solidarnosc. Aşa de mare era că nu se putea vedea decît de pe creste; cînd te apropiai, nu mai puteai distinge cuvîntul în întregimea lui. Şi cum primul vînător al ţării tocmai îşi anunţase o vizită în regiune, erau destule şanse să treacă pe deasupra ei cu elicopterul şi s-o vadă. 

Drumul de întoarcere la Cîrnic ne-a rupt picioarele şi ne-a secat ultimele resurse de energie, mai ales că, de bucuria curăţeniei găsite pe munte, am cărat cu noi în spate şi toate resturile. Le-am dus înapoi la Bucureşti. Oricum, din acele înălţimi rarefiate, nu-ţi poţi aminti Bucureştiul altfel decît ca un mare coş de gunoi. 

Foto: R. Manolescu, A. Manolescu