Sergiu Celibidache urmărit de Securitate

Celebrul dirijor român, ale cărui înregistrări le difuzăm săptămînile acestea pe CD-uri alături de Dilema veche nu putea scăpa de braţul lung al Securităţii. Deşi a plecat din ţară înainte de instaurarea comunismului, deci nu putea fi încadrat la categoria „fugarilor“, agenţii regimului comunist l-au avut mereu în atenţie, date fiind cariera sa de excepţie şi legăturile pe care le avea în „cercurile cele mai înalte capitaliste“ (aşa cum sesiza un document strict secret al Direcţiei I). Autorităţile comuniste doreau (cum au dorit şi în cazul lui George Enescu) să-l transforme pe dirijor într-un om al regimului, cu care să se laude şi pe care, eventual, să-l folosească.  

Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, ea însăşi muziciană şi avînd în spate o istorie de familie cu totul specială (este fiica lui Toma Arnăuţoiu, celebrul comandant al grupului de rezistenţă anticomunistă din zona Nucşoara) a studiat în arhivele CNSAS dosarele care-l priveau pe Sergiu Celibidache, rezultatul fiind cartea intitulată Sergiu Celibidache privit prin Cortina de Fier (Editura Ars Docendi, 2012).  

Aflăm, din această carte, cum membrii numeroasei familii a dirijorului, fie că plecaseră din ţară, fie că rămăseseră, au fost cu toţii luaţi în vizorul Securităţii, în scopul de a afla informaţii utile în cazul „Kolb“, cum fusese „botezat“ Sergiu Celibidache în documentele instituţiei. N-au scăpat nici prietenii, nici vechii lui colegi de şcoală şi, în general, nimeni dintre cei cu care avea corespondenţă. Scrisorile dirijorului cu cei din ţară erau interceptate şi analizate, dacă nu chiar oprite. A fost o perioadă în care „s-a lucrat“ pentru cîştigarea bunăvoinţei dirijorului, dar autorităţile comuniste îşi dădeau cu stîngul în dreptul. Reiese din documentele studiate de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu că peste interesele politice ale vremii se suprapuneau interesele dirijorilor mediocri aflaţi la conducerea Filarmonicii din Bucureşti, care se temeau că eventuale concerte ţinute de Celibidache în ţară le-ar putea dezvălui adevărata statură. În 1970, minunea se întîmplă, totuşi. Celibidache vine la Bucureşti cu orchestra RTV din Stockholm, pe care o dirijează în cinci concerte. Succesul este extraordinar. Muzicienii din Filarmonica bucureşteană încep a-şi dori să lucreze cu maestrul. Apar tensiuni între aceştia şi cei care-i conduceau, tensiuni înregistrate şi în documentele Securităţii.

Prieten de-o viaţă cu Celibidache, rămas în ţară însă, avocatul Eugen Trancu-Iaşi surprinde perfect această stare de lucruri într-o scrisoare adresată directorului de atunci al revistei Săptămîna, I. Dumitrescu, scrisoare înregistrată, la rîndul ei, în arhivele Securităţi: „Parafrazez titlul piesei Cui i-e frică de Virginia Wolf? Şi vă întreb: Cui i-e frică de Sergiu Celibidache? Un vag ecou îmi spune că de el se tem doar cei convinşi că ştiu toate tainele muzicii, cei care cred că nu mai au nimic de învăţat. Ei formează un zid de nepătruns pentru adevăratele talente, pentru cei care au dus faima ţării noastre peste hotare.“

În ciuda acestui gen de piedici, Celibidache mai revine de două ori în ţară, în 1978 şi 1979, cînd ţine repetiţii cu public şi dirijează într-o serie de concerte chiar Filarmonica „George Enescu“ din Bucureşti. Aceste vizite apar ca evenimente excepţionale în viaţa culturală bucureşteană a vremii. Paradoxal, în ciuda perseverenţei cu care Securitatea monitoriza tot ce era legat de marele dirijor, despre felul în care au putut avea loc aceste vizite la Bucureşti, după cum constată Ioana Arnăuţoiu, în arhivele CNSAS nu se găseşte nici un document. 

Cartea scrisă de ea confirmă o senzaţie care reiese şi din alte volume recente, bazate pe documente ale Securităţii, şi anume că această instituţie acţiona cu foarte multă rîvnă (mai multă decît am fi crezut în epocă, cînd ne puteam închipui că groaza de Securitate e mai puternică decît realitatea ei în sine), o rîvnă care, privită dinspre zilele noastre, cel puţin, apare ca fiind de cele mai multe ori inutilă şi total absurdă. Te întrebi astăzi ce rost a avut toată urmărirea, de decenii, împotriva familiei şi a prietenilor unui om mare şi deschis, ale cărui convingeri şi intenţii erau cît se poate de limpezi.  

Ca efect neaşteptat – din documentele de la CNSAS studiate de Ioana Arnăuţoiu transpare şi o parte din viaţa privată a lui Sergiu Celibidache. O latură a lui „Celi“ (cum îi spuneau instrumentiştii de la Bucureşti) despre care, altfel, poate n-am fi aflat niciodată. Ca de exemplu, într-o scrisoare a dirijorului către prietenului său Eugen Trancu-Iaşi, de la sfîrşitul anilor ’60: 

„Băiatul meu este o minune de personalitate. Îmi pare foarte rău că-s prea bătrîn pentru el, mă pot juca zile întregi, dar viaţa nu-mi lasă nici măcar o jumătate de oră pe zi. Îl iau peste tot cu noi şi doica. Are un an şi jumătate şi înţelege tot. I-am telefonat de la Madrid la Paris şi Ioana l-a pus la telefon şi mi-a zis: «Lalo, lalo, papa!» M-am lichefiat complect, îţi închipui. (...) Sergiu Junior mi-a deschis şi arătat noi perspective în viaţă. Aş sta tot timpul cu el, dar nu pot. În orice caz, de cînd a sosit, ştiu foarte bine ce-mi lipseşte. Este cea mai amuzantă persoană pe care am întîlnit-o în viaţa mea.“ 

Scene de viaţă, înduioşătoare, captate de temuta Securitate.