ISIS şi maţele încurcate din Orientul Mijlociu

Recenta ocupare a unei părţi a Irakului de către gruparea intitulată ISIS a scos la iveală cît de complicate sînt lucrurile cînd e vorba de zona în discuţie. Gruparea amintită are drept ţel declarat un deziderat istoric al suniţilor: instituirea unui mare califat islamic (despre suniţi am putea spune că sînt  ramura principală a islamului, cu cei mai mulţi aderenţi).

În Irak suniţii sînt însă minoritari, majoritari fiind şiiţi (o altă ramură importantă a religiei musulmane) care controlează şi guvernul de la Bagdad condus de Nuri al-Maliki, instalat cînd trupele americane erau încă prezente în Irak.
Majoritar sunită e zona de unde provenea Saddam Hussein, în al cărui regim (chiar dacă religia aparent nu conta) cercurile conducătoare erau în cea mai mare parte sunite.

Republica Iraniană islamică vecină, cu populaţie  majoritar şiită, nu vede cu ochi buni ofensiva sunită a grupării ISIS. E o situaţie în care, în  mod paradoxal, interesele americane se întîlnesc cu cele iraniene, în ciuda vechii şi puternicei adversităţi existente între cele două ţări încă de la căderea şahului din 1979, adversitate alimentată în ultimii ani şi de suspiciunile că Iranului încearcă să producă arme nucleare (Iranul fiind supus sancţiunilor occidentale şi americane pentru netransparentele sale activităţi nucleare).

În altă ordine de idei, Iranul susţine guvernul sirian al lui Bashar al-Assad, dezagreat de Statele Unite şi de comunitatea internaţională pentru războiul pe care l-a pornit împotriva propriei populaţii. Gruparea ISIS care acum a ocupat zone şi oraşe din nordul Irakului îşi are rădăcinile în Siria, unde luptă tocmai împotriva guvernului condus de Bashar al-Assad, pe care, cum spuneam, nici americanii nu-l agrează.

Dacă în această ciorbă îi mai amestecăm şi pe kurzii care trăiesc în nord-estul Irakului, în nord-estul Siriei, în sud-estul Turciei şi nord-vestul Iranului, cu relaţiile istorice dificile  dintre ei şi ceilalţi, lucrurile se complică şi mai mult.

Turcia, membră NATO, care a avut conflicte armate continue cu militanţii kurzi şi a dus pînă acum o politică fermă împotriva constituirii unui stat independent kurd în nordul Irakului, este acum mai înclinată să accepte posibilitatea înfiinţării unui asemenea stat care ar putea juca rolul unui tampon, relativ stabil, între graniţele sale şi actualele zone de conflict sectar dintre suniţi şi şiiţi. Dincolo de asta, turcii şi kurzii au început să colaboreze împotriva forţelor guvernamentale siriene.

Mai la sud, Arabia Saudită şi celelalte state din Golful Persic sînt aliate într-o bună măsură cu americanii care le asigură securitatea. Interese lor  comune cu americanii merg într-un oarecare grad şi contra Iranului şiit şi a programului său nuclear, la fel şi împotriva guvernului sirian al lui Assad.

Dar aceste state sînt adesea acuzate că susţin cu fonduri mişcări teroriste sunite dintre care unele sînt aprige duşmane ale Statelor Unite.

Cel mai apropiat aliat în zonă al americanilor este însă Israelul, pe care toate statele din regiune (cu unele excepţii în privinţa Turciei) îl consideră cel mai mare duşman.

Dacă mai pomenim despre mişcarea Hezbollah din Liban susţinută de Siria şi Iran, sau de palestinienii din cele două grupări Hamas şi Fatah care nu se prea înţeleg între ele, ne încurcăm şi mai tare.

E o regiune în care aliaţii nu îţi sînt niciodată chiar prieteni iar aliaţii aliaţilor tăi îţi pot fi duşmani.