Un nou Palme d’Or pentru Cristian Mungiu?

Sînt două filme românești în concursul principal de la Cannes de anul acesta. Bacalaureat, în regia lui Cristian Mungiu, și Sieranevada, regizat de Cristi Puiu. Pe cel de-al doilea nu l-am văzut, dar pe primul da. Și tot un DA mare pot să spun și la întrebarea dacă mi-a plăcut. Pentru că totuși nu sînt critic de film, o să încerc să mă refer mai mult la poveste și mai puțin la partea propriu-zis cinematografică. Scenariul, care îi aparține tot lui Cristian Mungiu, nu e doar puternic (știam și din alte ocazii forța autorului), ci și foarte rafinat și alcătuit cu o mare atenție la amănunte. Avem de-a face cu o lucrătură fină (și probabil că la prima vizionare nici n-am prins toate micile bijuterii). Povestea e așadar densă, impresionantă și te ține cu sufletul la gură. Bacalaureatul care apare și ca titlu este, s-ar putea spune, doar un pretext, în spatele căruia e România de astăzi cu mai toate problemele ei. Spectatorul descoperă un adevărat tablou al vremurilor actuale. Recunoaștem totul, filmul fiind ca un fel de oglindă nedeformantă. O oglindă fidelă, într-un anume fel, realității, fără exagerări sau alte alunecări, ceea ce e o calitate cunoscută a filmelor lui Cristian Mungiu, dar care, în același timp, lasă intactă magia poveștii, a ficțiunii. E poate același efect pe care ni-l amintim și din După dealuri (care chiar era după o poveste reală), dar în acest caz mi se pare și mai elaborat. E un mod de a prezenta realitatea spunînd o poveste.

Sigur, unii se întrebau, după ce-au văzut filmul, ce rezonanță vor avea realitățile lumii noastre autohtone, pe care noi le cunoaștem și le recunoaștem atît de bine, în mințile celor care fac parte din juriul de la Cannes. Asta rămîne de văzut, dar cred că, dincolo de ceea ce recunoaștem noi, povestea e destul de puternică și, în general, de natură să impresioneze orice om, indiferent de unde vine. Iar cînd spun om, mă gîndesc și la acel unghi pregnant omenesc din care autorul filmului își privește personajele. O viziune care induce un fel de caldă înțelegere. Fie că e vorba de medicul protagonist, de mahărul urmărit penal, de procurori, de polițiști sau de directorul de liceu, acțiunile fiecăruia par de înțeles în condițiile date. Cu toții ar vrea să se poarte corect, dar și să-și ajute semenii. Două lucruri care de mute ori sînt, după cum se pare, incompatibile. Aici e tensiunea. Oamenii, fiecare cu păcatele sale, au totuși conștiință și frică nu doar de Dumnezeu, ci și de lege. O lege aflată în zorii instalării ei. De voie, de nevoie, din pricina neașezării bune a lumii în care trăiesc, între ei se creează o țesătură de compromisuri și complicități. Speranța sînt copiii. Părinții îi vor eliberați măcar pe ei de acest sistem pe care, într-o măsură sau alta, îl percep ca fiind putred. Iar copiii trebuie să plece în Occident. Acolo e scăparea.

Am auzit pe cineva spunînd că Bacalaureat ar fi totuși cel mai puțin cinematografic dintre filmele lui Cristian Mungiu. Nu sînt destul de competent în materie ca să-l contrazic. Dar chiar dacă ar fi așa, mi se pare că intensitatea și complexitatea scenariului le depășesc pe cele precedente, în ansamblu fiind vorba de un serios cîștig. Pe de altă parte, nu cred că poți să judeci un film croit pe problematica vieții cu instrumentele cu care judeci un panoramic (cum se spunea pe vremuri) care mizează pe imagini picturale, pe spectacular.    

Unele secvențe ne aduc aminte de mai vechi formule din filmele lui Cristian Mungiu. Noroiul de pe parbrizul mașinii de la finalul din După dealuri s-a transformat acum în geamul spart care tulbură, la propriu și la figurat, perspectivele. Goana infernala cu fătul printre blocurile întunecate din 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile are acum forma fugii doctorului Aldea printr-o periferie la fel de întunecată, după presupusul agresor al fiicei. Urmărirea lui cu camera în mișcare (de pe umăr?) sporește efectul de thriller și dă spectatorului senzația de participare directă. Sunetele din film – telefoane mobile, clopote, sirene – sînt zgomotele vieții noastre de zi cu zi. Totul mi se pare gîndit și montat, cum spuneam, cu mare atenție pentru cele mai mici detalii. E un film de maturitate. Iar cadrul, adică România, e altul decît în 4, 3, 2. Lucrurile au evoluat. Mizeria cotidiană e ceva mai edulcorată. Problemele nu mai sînt cele primare și șocante din 4, 3, 2. Sînt mai sofisticate. Există măcar ceva speranță, se întrevede o luminiță. Finalul nu e nici brutal ca la 4, 3, 2 și nici noroios ca la După dealuri. E luminos și zîmbitor. Pe scurt, dacă 4, 3, 2 era infernul nostru, Bacalaureat e purgatoriul. Așteptăm paradisul.