Ce a făcut şi ce n-a făcut Sorin Oprescu

Vestea arestării primarului capitalei a fost pe de-o parte nu foarte surprinzătoare, pe de altă parte şocantă... totuşi. Chiar dacă nu a primit încă o condamnare, unele bănuieli urîte încep să capete confirmare.

Mulţi bucureşteni s-au întrebat probabil, pe cine au ales de fapt. Un ditamai omul în toată firea, fost chirurg cu oarecare faimă şi director de spital care-şi lasă onorabila şi de bună seamă, rentabila profesie, pentru a se face primar. De ce? Din dorinţa de a face şi mai mult bine şi mai multor oameni? Asta ar fi fost într-o societate normală motivaţia firească a unei asemenea cariere. Pare însă că funcţia de primar i-a devenit domnului Oprescu o şi mai rentabilă ocupaţie decît cea de medic, în vreme ce partea cu binele a fost uitată pe drum.

E un moment al întrebărilor despre ce a făcut şi ce n-a făcut Oprescu în Bucureşti. Nu am urmărit lucrurile în mod foarte sistematic, aşa cum mă gîndesc că ar fi facut-o unii jurnalişti specializaţi în problemele capitalei (în urmă cu vreo zece ani existau asemenea jurnalişti, astăzi nu ştiu dacă mai sînt). De altfel, în ultimii ani n-am prea văzut reflectate în mass media acţiunile primăriei.

Primarul nu prea dădea raportul celor care l-au ales să le administreze oraşul. Asta făcea să pară că nici nu-l mai prea interesau problemele Bucureştiului, că intrase într-un con de umbră numai bun să-i ofere liniştea de a se ocupa cu altele. Ce făcea oare zilnic la primărie? Astea sînt întrebări pe care eu, ca simplu bucureştean, mi le-am pus şi probabil că şi le vor fi pus şi alţii.

Tot ca simplu bucureştean, voi spune ce am observat de-a lungul mandatului lui Sorin Oprescu, fără pretenţia unei analize jurnalistice amănunţite.

În primul rînd, am observat ca mulţi alţii că marea ctitorie încheiată sub mandatul său a fost Arena Naţională. Din presă am aflat însă, tot ca mulţi alţii, că ea a costat aproape dublu faţă de un stadion similar, poate chiar mai bun, construit în aceeaşi perioadă în Germania.

Am mai observat că o lucrare banală, construirea unui pasaj de cîteva zeci de metri, a bulversat circulaţia la ieşirea de la Băneasa spre DN1 timp de un an şi jumătate. Cineva spunea că dacă i-ai fi promis libertatea unui puşcăriaş, ar fi săpat acel tunel cu o linguriţă într-un timp mult mai scurt.

Un alt pasaj în zona Văcăreşti, suprateran de data aceasta, care în mod logic trebuia să fie un simplu pod, a fost construit sub formă de două poduri. De ce două şi deci mai scump? Primăria n-a dat o explicaţie plauzibilă. Problemele inginereşti invocate, ca şi în cazul stadionului sau a pasajului Băneasa, n-au fost deloc convingătoare.

Probleme cu adevărat inginereşti par să fi apărut la pasajul din Piaţa Sudului, unde se aude că inteligenţii constructori au dat cu lucrarea peste metroul pe care-l credeau mai jos. Dar, să zicem că aici Oprescu n-are nici un amestec.

Şi la pasajul din Piaţa Presei Libere constructorii au dat în mod surprinzător peste nişte reţele urbane. Acolo însă, avînd în vedere tradiţia locală, cele două luni de întîrziere aproape că nu se pun.

Mai e şi bulevardul Liviu Rebreanu cu linia de tramvai verde, cu iarbă pe ea. O idee spectaculoasă, numai că tramvaiul nu mai circulă pe acolo de ani buni. Nu se ştie dacă şi cînd se vor mai termina lucrările care aveau ca termen limită anul 2014.

Una peste alta, se vede că s-au făcut unele lucrări dar cu multe bîlbîieli, tergiversări şi ciudăţenii. Situaţia asta nu poate decît să te ducă cu gîndul la o administraţie slabă, cu interese oarecum diferite de cele obşteşti.

În ce priveşte funcţionarea unor lucruri, am de făcut observaţia că toate semafoarele Bucureştiului sînt în continuare complet desincronizate în ciuda softurilor inteligente pentru care s-au făcut promisiuni şi licitaţii şi în ciuda existenţei unei specializări care se numeşte inginerie de trafic.

Cu toate blocajele şi poluarea din ultimii ani, e de notat şi că nu s-au luat măsuri de descurajare a folosirii automobilelor în centru (măcar în centru) şi nici de îmbunătăţire radicală a transportului în comun.

S-a continuat şi politica de încurajare a construirii de mall-uri, în dauna unui comerţ de tip mai european.

Trecînd la chestiuni mai culturale, amintim că primăria nu s-a dovedit în stare să rezolve civilizat problema Muzeului Literaturii.

La toate astea se adaugă poate cea mai gravă problemă, aceea a demolărilor clădirilor vechi şi valoroase ale Bucureştiului, o nebunie începută cu mult înainte de Oprescu dar continuată cu multă osîrdie şi sub mandatul său. Specialiştii constată că s-a demolat mai mult în anii din urmă decît sub programul de sistematizare al lui Ceauşescu. Nu l-am văzut vreodată pe colecţionarul de obiecte de artă Sorin Oprescu să se arate preocupat de această chestiune.

În fine, aş spune că o veche racilă a Bucureştiului s-a atenuat simţitor în ultimii ani. E vorba de cîinii vagabonzi. Pe tăcute şi pe făcute, primăria a rezolvat în bună măsură problema, mai ales după povestea cu copilul sfîşiat de cîini în Parcul Tei.

Sigur, bilanţul de mai sus e foarte incomplet.

Dar, ce va urma? Aceasta e întrebarea. Mă tem că după suspendarea primarului Oprescu, problema bucureştenilor nu va fi pe cine vor alege, ci dintre ce fel de oameni vor avea de ales.