Impostură şi legitimitate
De la şefii de trib de odinioară pînă la preşedinţii de stat sau managerii de astăzi, puternicii mai mici sau mai mari ai omenirii au tins mereu să-şi marcheze poziţia prin tot felul de semne. Unii au făcut-o mai pregnant, alţii mai discret. Există în zilele noastre şi exemple în care discreţia acestor semne a devenit ea însăşi un fel de marcă a puterii, în ţările nordice, de exemplu, în care miniştrii, premierii sau capetele încoronate merg pe bicicletă, fac cumpărături sau iau parte la spectacole, încercînd a se amesteca printre cetăţenii obişnuiţi. Cu cît mergem mai spre sud sau mai spre Orient însă, aceste semne devin tot mai vizibile, autoritatea trebuie marcată din ce în ce mai evident. Mi-aduc aminte de un interviu în care fostul preşedinte Emil Constantinescu povestea sfaturile pe care le primise la începutul mandatului de la mai versatul său omolog polonez Lech Walesa. Era perioada de după căderea comunismului, în care noii conducători nu se puteau ghida în comportamentul lor public după nişte reguli sau cutume precise. Experienţa lui Lech Walesa îl dusese, se pare, către concluzii diferite de exemplul pe care-l oferea în epocă Václav Havel (care, deşi preşedinte, continua să meargă la bere cu prietenii ca „muritorii de rînd“), concluzii pe care Walesa i le împărtăşea preşedintelui nostru. Şi dacă mi-aduc bine aminte, erau de genul: Emil, tu trebuie să circuli cu o maşină mare, aşa încît lumea să te recunoască de preşedinte şi să te respecte. Apare ideea că, uneori, în funcţii de putere e nevoie de atitudini şi însemne conforme nu atît cu felul de a fi al conducătorului, ci mai degrabă cu aşteptările celor mulţi care depind de el.
Sigur, în România de astăzi, o asemenea discuţie stă sub semnul cazului Gabriel Oprea şi al scandalului legat de abuzul unor demnitari de aşa-numitele coloane oficiale. De asemenea, impostura titlurilor universitare, doctorale, e de maximă actualitate. Dar să nu uităm nici aberaţiile de dinainte de 1989. Remarcabilă e aceea prin care Ceauşescu devenea unicul preşedinte din istoria lumii care primea drept simbol al puterii sale un sceptru aurit.
Mergînd mai jos pe scara şefiilor, ne amintim că în toată perioada de după 1989 au existat tot felul de atitudini, semne sau obiecte pe care patronii, directorii, managerii au crezut că trebuie să le adopte pentru a se distinge de ceilalţi şi pentru a-şi arăta superioritatea. Versurile manelelor vorbesc adesea cît se poate de elocvent despre asta. Dar semne care marchează rangul sînt adoptate peste tot în lume şi de către rafinaţii manageri ai marilor corporaţii, aşa cum arată psiholoaga germană Reiner Neumann în cartea Puterea puterii. Ea compară poziţiile de vîrf din ierarhia companiilor comerciale cu titlurile nobiliare de odinioară. Nobilii autentici au devenit însă nişte excepţii în lumea noastră.
Iar dincolo de toate, problema esenţială e cea a legitimităţii. În mod normal, un conducător e cu atît mai puţin tentat să apeleze la însemne formale de putere, cu cît se simte mai legitim şi cu cît autoritatea sa e mai firească. Impostorii, în schimb, tind să se prezinte mai pompos.
Ilustraţie de Ion BARBU
