Tema săptămînii

Au consumat, uneori în neștire, clasicele sarmale, piftie, șorici, caltaboș și sîngerete, apoi, după ce au înghițit cîte o pastilă pentru digestie, au trecut la din nou „tradiționalii“ cozonaci. Unii au ajuns la spital, alții au supraviețuit. Nu-mi d

„Ce să-ți facă mama de mîncare?“ După care urma un meniu complet, recitat cu o voce blîndă și răbdătoare. La sfîrșitul acestui ritual elaborat, răspunsul meu invariabil era: „Nimic, nici nu-mi e foame, de fapt“.

În curînd o să rămînem fără sate cu rude, așa că ne vom baza pe criteriile 2 și 3: să existe producători locali în zonă și să fie un sat frumos în care să vrei să rămîi o noapte. Scopul brunch-urilor e de a promova gusturile locale (și ne referim doar la rețet

Pagina noastră de Facebook are acum peste 129.000 de prieteni şi urmăritori (cu 10.000 mai mulţi decît anul trecut). Iar de cîteva luni revista are şi cont de Instagram: www.Instagram.com/dilemaveche, unde deocamdată sîntem urmăriţi de 4100 de cititori.

O iluzie pe care ne place s-o avem din cauza situației dezastruoase în care se află azi educația: pornind de la salarii nemotivante pentru a mai fi cu adevărat dascăl (excepțiile find rara avis), ajungînd la nenumăratele reforme făcute pe genun

Toate tîmpeniile astea ale societăților care s-au plictisit de bine și-acum o iau razna, nu știu ce să mai facă să nu crape de plictiseală. Să nu te ia cu nervi și cu amețeală cînd te uiți spre nordul continentului ăstuia? La rătăciții ăia de norvegieni

Cum se pot orienta tinerii de azi în această ofensivă îngrămădeală de falsuri? Ce vor alege? Ce șanse au să se formeze armonios, să capete croiala minimală a unor oameni întregi, educați, pregătiți să slujească adecvat și „cu stil“ țara în care s-au născut? Nu se cade să abandonăm orice speranță. Dar, în ce mă

Și iată că a venit Daddy și a sunat Na­ționala: Hai la lupta cea mare, Teleor man cu Teleor man să ne unim, adică Teleor men din toată țara, uniți-vă! Și s-au unit, căci acum ori niciodată puteau să-și croiască altă soartă. Aceasta este „clasa socială“ care conduce în

Frate-miu a plecat în străinătate în urmă cu zece ani. Ne-a fost frică pentru el că n-o să se descurce. Ne-am înșelat. Dar mă sună aproape zilnic și discutăm politică, „despre ce-au mai făcut ăia, pe acolo“. E conectat și revoltat. Nici el n a plecat de tot, ca o grămadă de alți ro

Un coc bine fixat, o freză supracoafată încremenită în demnitate învoaltă, un sacou bine strîns pe piept, o pereche de mărgele combinate toate cu o anume atitudine mă vor timora probabil întotdeauna. Dar or să mă și amuze teribil.

La insulta guvernării țării de către incompetenți s-a răspuns cu o obscenitate, devenită aproape slogan de raliere antiguvernamentală. E urît, e imoral, e trivial, e antipolitic. Dar e un fapt: poporul a dat o replică – trivială, dar pe limba pe care

Profesoara Dăncilă a fost, desigur, un miracol pentru Liceul Industrial Videle. Ca orice profesoară dedicată şi excepţională, a publicat zeci de articole ştinţiifice şi a reuşit să reformeze învăţămîntul tehnic românesc. Zeci de olimpici naţionali

România nu are probleme psihologice mai mari decît SUA sau alte țări ale spațiului vestic. Are însă o insatisfacție existențială exprimată prin dominanța emoțiilor negative și a unui nivel mai scăzut de fericire în raport cu țările vestice. Cred că această neliniște/insatisfacție derivă din multiplele discrepanțe cu care avem de-a face. În primul rînd, avem discrepanța dintre cum sîntem și cum credem că sîntem. Apoi, avem o stimă de sine negativă pe care, în loc să o înfruntăm și să

Mult după ce Piața fusese ocupată de brutele fără minte ale doamnei Carmen Dan (vă amintiți, nu mai departe de acum două săptămîni îi pomeneam numele în acest spațiu), pe străzile adiacente, jandarmii încă fugăreau oameni.

Nu și-a propus nimeni să îi învețe pe adolescenți arta amorului, din simplul motiv că nu acest tip de necunoaștere este cauza pentru care, de exemplu, minorele rămîn însărcinate. Nu vorbește nimeni despre educație sexuală „intensivă“ (!). Ci măcar de una minimală.

Fumatul. O plăcere. Un viciu. Gest interesant. Cancer. Țigara de după. Dependență și păcat. Evadare. Declarație de independență. Secret de licean cu bomboanele mentolate în buzunar. Luat repede, n-aș ști să spun dacă ce a făcut fumatul din noi e mai rău decît ce am făcut noi din fumat. Puține obiceiuri sînt mai reprimate și mai rușinate public decît fumatul. Altădată se oferea condamnatului la moarte o ultimă țigară – ținea de „a fi om“ cu cineva pe care urma să-l execuți.

Fără ca Infernul să fie numit per se, dar fiind definit destul de precis (loc al păcătoşilor, întunecime, pedeapsă veşnică etc.), retorica lui Nicolae Mavrocordat se apropie de dogmatica ameninţare cu întunecimea Iadului a celor care se „afumă cu tiutunul puturos“, aşa cum apare tranşant în manuscrisul românesc din 1762, citat mai sus (mss. BAR nr. 5584).

O persoană care urăște fumul de tutun, la fel cum misoginul urăște femeile. Curînd, o falie de netrecut avea să se deschidă între misocapniști și antimisocapniști (aceștia din urmă luîndu-și numele de la pamfletul Anti-Misocapnos al unor iezuiți polonezi), și cred că putem privi publicarea primei ediții a cărții lui Thorius în 1625 (coincidență sau nu, regele Iacob I moare în același an) ca pe unul dintre episoadele unei confruntări care nici astăzi nu s-a stins. (Paranteză de i

De ani buni, ei îmi promit – încă de pe pachet – că mă vor ucide. Dar am ajuns la vîrsta de 82 de ani. Vă mulţumesc mult, ticăloşi nenorociţi! Sînt dependent de ţigări. Şi continui să sper că ele mă vor omorî. Un foc la un capăt şi un neghiob la celălalt

Un adolescent se apucă de fumat pentru a face o declarație de statut social, de autonomie. Dobîndirea unui control într-o luptă de putere între el și părinte. Uneori, unii părinți, care sînt mai intuitivi, anulează această luptă – dacă fumezi doar c

N-am trăit niciodată cu o femeie care nu fumează. Pot tolera multe la o femeie, dar să nu fumeze… no way! Și să fumeze nu numai țigara de după sau dinainte, ci și în timp ce. Fumătoare adevărate, despre ce vorbim. Mulțumesc lui Dumnezeu (care e fumător, evident!) că mi-a scos în cale astfel de femei minunate și că nu și-a bătut joc de mine făcîndu-mă să mă îndrăgostesc de vreo nefumătoare. Trista rasă a nefumătorilor! Cu obsesia lor pentru sănătate. Trista rasă a nefum

Industria de profil a pus pe piață dispozitive care nu ard tutunul, ci doar îl încălzesc. Lipsește, de asemenea, foița a cărei ardere produce multe substanțe nocive. Evident, nici aceste dispozitive nu sînt scutite de controverse. Mulți „puritani“ an

„Știi că îți face rău?“ Am încuviințat, dar voiam să fumez, iar ea știa că nu are cum să mă oprească. Știa că dacă mă ascund, dacă devin creativ în a o minți, pierde un control pe care părinții trebuie să-l păstreze, cu prețul de a-și lăsa cîteodată copiii să alunece în greșeală și să facă alegeri chiar dacă sînt proaste.

Destinul ca narațiune, ca scenariu în curs de alcătuire, ca „țesătură“ epică. Și – corelativ – „povestea“ ca posibilă soluție lămuritoare și consolatoare… Evident, nu avem „concluzii“ definitive. Nu ne trece prin cap că interogativitatea noastră va rezolva problema. Destinul e o configurație antinomică, greu de stăpînit: e, prin definiție, propriu, marcă a fiecărei persoane și totuși de o „autoritate“ transpersonală. E totodată aproape și departe, familiar și străin, evident și miste

Povestea cu simțul umorului nu e cîtuși de puțin o glumă. Îmi aduc aminte că unul dintre puținele lucruri cu care am rămas din facultatea de psihologie a fost următoarea afirmație bodogănită de profesorul Neveanu după ce ne predase două ore despre testele de personalitate:

Nu, simțul umorului nu este apanajul „oamenilor puternici“, adică al celor care sînt mînați în luptă de dorința, chiar de nevoia de a se simți puternici, de a-și exercita un soi sau altul de control asupra lumii și mai ales asupra celorlalți oameni. Mai mult

Simțul realității și simțul puterii merg mînă în mînă și se sprijină unul pe celălalt. Adesea, această „putere“ ia forma elevat intelectuală a „seriozității“ ca atare, a puterii ce stă în gîndirea rațională, logică și bun-simț intelectual autoatribuit (unii numesc c

Pe cine ar putea deranja promisiunea fericirii și cine nu și-ar dori cu disperare evitarea suferinței? Nimeni, evident! Punctual, pentru mine, care sînt terorizat de un singur lucru în viață (pînă acum…), și anume de perspectiva durerii (mai mult decît de durerea propriu-zisă), toate analge­zicele pe care le-a creat medicina în ultima vreme sînt o mană cerească, le iubesc, le caut, mă liniștesc cu gîndul la ele. Iar culmea în acest domeniu mi se pare cînd, la dentist, întîi ți se oferă un mic je

Pînă și firile „rezonabile“ se trezesc uneori invocînd, mai mult sau mai puțin articulat, tema destinului. Robert C. Solomon, fost profesor la Universitatea din Austin, Texas, rezumă astfel această situație: „Pasibile în mod special să provoace reflecții despre soartă sînt momentele cu aspect definitiv ale vieții: nașterea, căsătoria, copiii, falimentul, izbucnirea războiului, catastrofele naturale și, bineînțeles, moartea. Cu totul fascinante sînt și unele – aparent nesemnificative

Mai este atunci acest rîs un „simț al umorului“? Greu de spus… Un lucru îmi este însă clar: fără aprehensiunea neantului, simțul umorului poate să înceapă ca un șpriț subțire de vară și să continue ca un pahar de vin spumant; fascinat de căderea în neant,

„Familia“ simbolică a țesăturii deschide spre un arbore infinit de sensuri, convertibile în tot atîtea căi de abordare a temei destinului: labirint, arabesc, păienjeniș, șirag, ghirlandă, spirală, laț, împletitură etc. „Simple metafore!“ – se va spune. Da. Destinul e mai ușor de aproximat în termenii unor cuprinzătoare metafore. De aceea am vorbit de „poveste“, de țesătură, de „legături“ și de „noduri“. Va veni momentul să vorbim și despre „complexul marionetei“ (A.K.

Se poate spune că „absurdul“ este doar o părere, o atitudine printre altele. Exact în momentul în care îmi notez aceste cuvinte, de pildă, am primit un lung SMS de la o prietenă din Franța, iar mesajul se încheie cu următoarea declarație: „S-ar părea că toate lucrurile au un sens!“. Oare?

Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru

Ce metaforă, Andrei, Constipația! Important nu este ce vrea ea să însemne cu „adevărat“, ci faptul că deschide spre niște adevăruri de necuprins. Vom înțelege deci ceva cu adevărat fundamental despre Om în momentul în care vom reuși să deslușim măcar întrucîtva relația intimă, profundă și misterioasă dintre constipație și Dumnezeu!

Așteptînd să merg la tomograf, am avut o revelație de pozitivism transcendental. Iată cam cum ar arăta lucrurile din această perspectivă: totul începe cu Praful Cosmic; cîndva, tîrziu, are loc Întîmplarea Extravagantă care se va chema „lumea vie“,

Invidia e centrifugă, îl vizează pe invidiat, tinde către el (vreau şi eu ce are celălalt), oftica e centripetă, e orientată către sinele ofticos (eu nu am oricum, să nu aibă nici celălalt). Dacă oftica e resemnată, defetistă, staţionară, invidia predispune la acțiune, e voluntară şi dinamică.

Validați ca deplini europeni –, pizma, oftica și invidia fac încă jocurile. Dau cîteva exemple, pornite din același îndemn că „trebuie să fim uniți“, la care adaug oarecari elemente de modernitate, precum ideea asociativității pe criterii raționale, dincolo de sentimentele și de resentimentele (pizmă, invidie etc.) personale. Și mă refer – demonstrativ – la ceea ce ar trebui să reprezinte „elitele“ noastre de azi și de mîine.

Nici personajele feminine nu reușesc să-și depășească oftica în basme. Surorile Cenușăresei, mama lu’ Albă ca Zăpada, Fata babei cea urîtă – toate cad victime ofticii cu care caută (zadarnic) să-și anihileze rivalele.

Multe supărăcisme românești provin din lipsă de rigoare intelectuală, de gîndire critică, de antrenament dialectic. E foarte interesant cum argumentele falacioase merg mînă în mînă cu amorul propriu hipertrofiat și nestrunit prin studiu. Folosim

Este aproape imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris – chiar dacă nu știe să scrie –, care să nu fi primit, sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă.