Scrisorile anonime

Este aproape imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris – chiar dacă nu știe să scrie –, care să nu fi primit, sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă.

Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societății românești.

Românul începe să scrie și să primească scrisori anonime din cea mai crudă vîrstă.

Foarte puține scrisori anonime au caracterul ostil.

Cîteva cuvinte despre aceste foarte puține.

Cînd un om vrea să-și verse focul necazului asupra cuiva spunîndu-i lucruri foarte neplăcute fără nici o teamă de neplăcută urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă.

Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticează de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocotește curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia.

Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laș: femeia bătrînă și slută care găsește voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere și grațioase crezînd că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoși.

Dar încă o dată, scrisorile de-a dreptul ostile adresantului sînt foarte puține.

În genere scrisorile anonime sînt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant.

Ele sînt foarte rar pur și simplu nesemnate.

În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sînt iscălite cu nume închipuite cîteodată, mult mai des cu:

„Un amic“, „un om care ține la d-ta“, „un binevoitor“, „o veche cunoștință“, „un tată de familie“, „un cetățean mîhnit de cîte vede“, „un sincer liberal“, „un nestrămutat conservator“, „un român neaoș“ ș.c.l. ș.c.l.

Cu cît o persoană are o situație mai înaltă în societate, sau cu cît atîrnă mai multe interese ale altora de la opinia și sentimentele acelei persoane, cu atît este mai des și mai stăruitor onorată cu scrisori anonime.

De exemplu, cei ce se bucură mai mult de așa onoare sînt miniștrii, directorii generali ai marilor administrațiuni și ai marilor gazete, mitropoliții și episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanțaților și fidanțatelor ș.c.l. ș.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă.

Interesează, captivează, subjugă; amețește, orbește și stăpînește cu cea mai neînfrînată, cu cea mai diabolică -tiranie.

Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă și să rămînă cu sufletul și cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul află că unul din cei mai fervenți partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanți impiegați ai departamentului său este un gheșeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită. „Un binevoitor“ îi atrage toată atenția și el să nu-i acorde nici o atenție?

[...] Soacra, în ajun de a se despărți de copila ei, spre a o da în brațele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri cînd „un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului și mult regretatului vostru soț“, se grăbește a-i spune, „cît mai e timp ca să se evite o mare nenorocire“, că viitorul ei ginere este cartofor, bețiv și altceva; că are două țiitoare în două mahalale deosebite și că cu știrea lor se însoară ca să scape de mizerie și să aibă cu ce le întreține mai departe din venitul zestrei?

[...] Dar asta nu va să zică, firește, că numai înalții demnitari și soacrele se bucură de scrisorile anonime.

Oricît de infimă și umilă, o creatură umană trebuie să aibă cercul ei cît de meschin de protecțiune.

Un cerșetor schilod și orb stă la o răspîntie, trăind din resturile ce i se acordă de la bucătăria unei bogate case vecine.

Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-și exercite și el protecțiunea?

Da, poate avea.

Alături de el s-a lipit un cîine jigărit, care așteaptă hrana de la pomana lui, resturile din resturi.

Orbul primește o scrisoare anonimă și mă roagă să i-o citesc:

„Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupîndu-ți de la gură bucățica pentru ea, nu știi cîte bucățele îți fură din strachină cîtă vreme îți faci cruce și zici bogdaproste!

Un binevoitor care te compătimește“.

Dumnezeule! zic eu; cine să fie cîinele „binevoitor“? 

(I.L. Caragiale, Notițe critice, în Universul, 18 februarie 1900)