Mîncarea, ca misiune diplomatică
Am început să recunosc un om care știe foarte multe despre un domeniu nu după fermitatea opiniilor sale în domeniul respectiv, ci tocmai din rezerva pe care o are în a-și exprima păreri indiscutabile, categorice. Specialistul este altă specie, diferită de cunoscător. Cel din urmă vine cu o bogăție a poveștilor personale sau cu o capacitate de a-ți aduce la cunoștință istorii, curente și actualități care îl fac să semene, paradoxal, cu un neavenit. Să nu te mire că un astfel de om nu îți va impune credința sa, ci te va lăsa pe tine să tragi o concluzie sau să iei o decizie cu privire la domeniul „său”.
Am remarcat de timpuriu că, pe măsură ce citești mai mult, îți dai seama cît de puține cărți publicate în lumea asta ai citit sau poate vei apuca să citești. Astăzi, zic la fel și despre mîncare: cu cît citești, gătești, te informezi mai mult, cu atît ești mai uimit domeniul culinar. Cu cît vrei să îl înțelegi mai bine, cu atît mai mic te simți în raport cu el. Da, mîncarea înseamnă gust, dar și cultură. Reguli, dar și alegeri. Chimie, dar și nutriție. Antropologie, istorie, hobby, talent, spațiu, ba chiar și arhitectură sau design. Poate fi rudimentară, dar și complexă. Poate fi prilej de sfadă, dar și ocazie de împrietenire în jurul mesei. Iar toate acestea pentru că orice om de pe planetă este apt să gătească, așa cum orice om e apt să mănînce.
Sînt departe de a mă considera, așadar, „specialist în food”, însă aspir la poziția de cunoscătoare. Am scris despre mîncare și am fotografiat mîncare în ultimii zece ani. Preocuparea mea pentru nutriție este chiar mai veche de atît. I-am învățat pe cîțiva să gătească, am învățat și eu la rîndul meu de la alții. Am cunoscut chef i, somelieri, bloggeri culinari, patroni de restaurant și redactori-șefi de reviste gastronomice. Am avut, chiar, marele privilegiu de a fotografia mîncăruri din toate colțurile lumii aici, la București.
„Ce ai mîncat astăzi?”, mă întreba mama, la telefon, ca de obicei. Iar cînd mă întreabă mama ce am mîncat înțeleg că acest cuvînt, mîncare, este doar un simbol, că exprimă mult mai mult din gîndirea interioară a mamei decît orice alt cuvînt. Poate însemna: „Cum o duci cu timpul? Cu banii? Cu moralul? Ai tot ce îți trebuie? Încă mai suferi după ex-ul?” Poți lua, bineînțeles, întrebarea ca atare și poți răspunde la obiect, înșirînd meniul zilei, dar spunînd ce ai mîncat, cum ai mîncat, cînd ai mîncat, transmiți în egală măsură foarte multe despre tine și starea ta de spirit.
„Ce ai fotografiat astăzi?”, îmi traduceam eu, adesea, întrebarea mamei. Pentru că nu mîncam neapărat, dar fotografiam. Iar aceasta, la nivel existențial, însemna că învăț, că am o viață socială: făceam cunoștință cu oameni diferiți, noi, talentați, hotărîți. Că îi înțeleg mai ales prin intermediul farfuriei pe care mi-o puneau în față.
Am avut, recent, o perioadă în care această lume diversă a devenit mult mai vastă decît de obicei și, simultan, mai compactă. În doar două luni am făcut cunoștință, prin obiectivul aparatului foto, cu mîncarea și oamenii din cele mai diferite culturi de pe mapamond: din Japonia pînă în SUA, trecînd prin India, Egipt, Palestina, Republica Coreea, Regatul Arabiei Saudite, Portugalia, Italia, Africa de Sud și o serie de alte țări cu identitate culinară aparte.
Se întîmpla la începutul acestui an, cînd peste 26 de soții de ambasadori din București, împreună cu Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, și șefii de misiuni diplomatice, s-au reunit într-o echipă care a editat o carte bilingvă, cu rețete semnificative din țările pe care le reprezintă. Celebrating Food Around the World / Sărbătorind mîncarea în jurul lumii este rezultatul care se găsește azi în librării: un proiect caritabil, din a cărui vînzare fondurile merg exclusiv la organizații non-guvernamentale ce ajută copii sau persoane cu nevoi speciale din România.
A fost unul dintre proiectele mele dragi și mi-a dat ocazia să înțeleg mîncarea ca pe o ocupație eterogenă, eternă și, da, mai presus de toate, culturală. Altfel decît am făcut-o studiind nutriția sau citind rețete vechi românești.
Asta poate și pentru că șefii de misiuni și chiar stimatele soții ale ambasadorilor au gătit cu toată pasiunea și din propriile resurse: nu o dată, ci de numeroase ori. Mai întîi, pentru a ne oferi mie și lui Bogdan Popescu, împreună cu care alcătuiam echipa de fotografi culinari, ocazia de a imortaliza cît mai frumos meniurile. Apoi, au mai gătit o dată, în echipă, pentru a verifica dacă rețetele erau cu adevărat complete, iar gustul final, textura și compoziția erau cele bune. (V-ați fi gîndit că pentru o carte de bucate cu adevărat bună rețetele trebuie și verificate?) Apoi, încă o dată, pentru recepția care a avut loc la evenimentul de lansare oficială a acestei cărți, în cadrul reședinței ambasadorului Germaniei în România.
Această experiență, cu ședințe foto variate, diverse, comasate într-un interval extrem de scurt, m-a ajutat să văd și să înțeleg că ceea ce ne unește pe toți, de la cel mai de jos și pînă la cel mai de sus, de la antipozi pînă în România, poate fi, pur și simplu, o masă. O masă care uneori este festivă (ah, în carte aveți și ocazia, unicat pentru mulți, de a vedea cum arată masa aranjată pentru evenimentele festive din cadrul ambasadelor), alteori simplă, dar întotdeauna avînd ceva din sufletul și povestea gazdelor pe platourile aranjate în fața ta. Vei avea acolo ecosistemul sau mai bine zis biomul local – animalele de carne, de lapte sau de ouă care i se învîrt omului prin ogradă, vînatul, legumele, semințele și plantele din regiunea lui. Vei avea tradițiile și eleganța laolaltă, împletite cu arta decorativă.
Într-o călătorie ca a mea, pe care o poți reface și tu prin intermediul imaginilor din carte, te poți întîlni cu un sofisticat meniu Bara Chirashi Sushi, pe masa japonezilor, sau cu un simplu borș ucrainean, înroșit cu sfeclă și pitoresc pus în valoare în vase de lut decorate cu motive albastre. Poți admira un splendid și imens samovar rusesc lîngă platourile încărcate de piroghi simple, cu umpluturi variate. Sau o văcuță elvețiană din lemn care te asistă în timp ce guști liniștită macaroanele păstorilor din Alpi. Ori finețea tacîmurilor și argintăriei poloneze văzute prin aburii supei aromate de hribi. Găluștele din pîine dospită, ce pălesc pe lîngă păpușile africane vesel colorate…
Chiar și spiritul celui care te însoțește în călătoria ta culinară este mereu altul – uneori îți poate scurtcircuita clișeele culturale. Poți fi surprins de rigoarea cu care îți sînt expuse preparatele argentiniene (te așteptai la dinamism, improvizație și, nu știi de ce, mult roșu?) sau de rafinamentul pe care îl dovedesc germanii în aranjamentele florale (nu japonezii erau buni la asta?), așezate pe masa lungă unde se servește Kartoffelsuppe: supa de cartofi. Da, și plăcinta americană se dovedește uimitor de elegantă, cu pere, nuci pecan și cremă de vanilie (nicidecum un preparat de rutină, bun pentru bătăi cu mîncare, ca în comediile de la Hollywood). Ca să nu mai vorbesc despre tortul de migdale portughez, servit la ceai, care te face să te îndrăgosești pe loc, dînd uitării fructele de mare pe care gîndeai că le vei găsi pe masă.
Mîncarea este, fără îndoială, despre cultură, însă mai ales despre oameni. Despre nivelul de trai al fiecăruia, despre apartenența socială. Pînă și despre istoria unui popor care a fost nevoit să se descurce cu resurse limitate, tăind extrem de fin feliile de legume doar pentru a te face să te saturi din priviri sau punînd la loc de cinste o simplă pîine, ori transformînd în desert rafinat niște banali pesmeți cu lapte. În mîncare poți ghici infinit de multe lucruri despre identitatea, aspirațiile, necesitățile, pînă și starea de spirit a bucătarului.
Ei bine, dar acum cu ce mă ajută cunoașterea tuturor acestor lucruri atunci cînd gătesc o cină doar pentru mine? Pot eu recomanda altora cum să mănînce? Nu. Știu doar că, atunci cînd vreau să mănînc, nu este nevoie de nimic altceva decît să fiu prezentă, așa cum fiecare este prezent, zi de zi, în propria bucătărie. Sau într-un local. La piață, în fața mixerului sau a oalelor, sînt tot eu, cu aceleași ingrediente pe care spațiul în care trăiesc mi le oferă. Slavă Domnului, sînt destule. Și totuși, nu ingredientele fac diferența majoră în a obține o mîncare bună. Contează mai mult cine sînt. Sau cine ești.
Alina Miron este jurnalist și fotograf culinar.
