Oftica, diversitatea și Unirea

„Să fim uniți!“, am tot auzit în ultima vreme. Sau, cînd cineva mai făcea cîte-o nefăcută ori spunea ceva nu tocmai amabil despre „cum sînt românii“, altcineva comenta: „Tocmai acum, în Anul Centenarului?…“. Din astfel de exemple (și altele, fără număr…) deduc că, în Anul 100, ar fi trebuit – cred unii – să stăm smirnă, strîns uniți, în deplină armonie, mîndri că sîntem români. Nu contează că în anul 99 ne-am scos ochii reciproc și că în anul 101 o să facem la fel, important e ca Anul Centenarului să ne găsească într-o amplă îmbrățișare națională, de la Dăncilă pîn’ la opincă, pentru că – nu i așa? – toți sîntem români, mai mult sau mai puțin onești. Multe lucruri ni se-ntîmplă „de-un capriț, de-un pamplezir“, nu din cauza cine știe căror „diferențe de principii“ sau „de valori“ – pe care, altminteri, le invocă la tot pasul tocmai aceia care nu le au.

● Scurtă paranteză istorică

Prima unire a tuturor românilor a făcut-o Mihai Viteazul. Fascinant personaj, fără îndoială. Din manualele de istorie de pe vremea comunismului (continuate în bună parte și azi), dar mai ales din filmul lui Sergiu Nicolaescu (căci, cum bine a zis cineva, „multă lume îl confundă pe Mihai Viteazul cu Amza Pellea“), mulți dintre concetățenii noștri au rămas cu ideea că principele valah a avut conștiința unității de neam și țară, și de-aia a purces să cucerească Moldova și Transilvania, pentru că întrezărea România Mare de mai tîrziu. (Mă întreb uneori ce-ar fi zis Mihai Viteazul dacă i-ar fi spus cineva că, peste 500 de ani, țara pe care o adunase el la un loc prin lupte crîncene va fi condusă de un președinte sas, iar ungurii vor fi parteneri de guvernare; mais, passons…). Am citit în cărțile unor istorici serioși că, de fapt, nu conștiința națională – greu decelabilă la 1600 – l-a determinat pe Mihai Viteazul să purceadă la unificare, ci – cum însuși a scris – „pohta ce-am pohtit“. Dezamăgire! În anii ’70, adolescent fiind (și cu note bune la istorie), eu chiar am crezut în povestea asta. La 1600, un principe valah a avut intuiția genială a unei idei care va apărea mult mai tîrziu în Europa: statele naționale. E adevărat, recunosc acum că la vîrsta adolescenței am fost cucerit de combinația între prestația actoricească a lui Amza Pellea și vocea lui Emanoil Petruț (căci așa a ieșit personajul din film, dintr-o combinație pe care unii ar considera-o azi „postmodernă“), dar – să mă simt vinovat? – m-au impresionat foarte mult și Nicolae Secăreanu (bariton la operă de meserie, care îl juca pe Sinan Pașa) și György Kovács (care îl interpreta pe cardinalul Andrei Báthory). Am avut noroc că profesorii mei de română din școală și din liceu mi-au explicat suficient de clar cum stă treaba cu ficțiunea – căci, altminteri, riscam să cad, și eu, în capcana filmului lui Sergiu Nicolaescu (care i-a marcat profund pe milioane de români): Amza Pellea a realizat unirea – „visul de veacuri al tuturor românilor“ – în pofida dușmanilor care ne înconjoară. Citind cu atenție – atît cît m-am priceput – tot felul de cărți, am mai aflat ulterior (după vîrsta adolescenței) că acest vis de veacuri a fost întrerupt, din cînd în cînd, de tot felul de oftici, pizme și invidii „de la om la om“. Ar fi multe de spus, dar mă limitez la un exemplu din vechile cronici, pentru că mi se pare semnificativ. Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir sînt doi eroi autentici ai neamului nostru: principi luminați, care au lăsat urme indelebile în patrimoniul nostru istoric și cultural (și în imaginarul nostru național). Au fost contemporani. (Ghinion?) Ce-au făcut pentru unirea neamului? Cronicarul Ion Neculce consemnează așa: „Dumitrașco-vodă pe taină să gătiè să prindză pre Brîncovanul vodă, precum îi poroncisă Poarta. Și trimisese și iscoade la munteni, de vădzusă toate lucrurile lui cum stau. Și ș-au făcut Dumitrașco-vodă vro cinci, șese steaguri de lefecii și 2 steaguri de lipcani și cîțiva ficiori de boieri grijiți, îi ținè gata în Iași. Și făcusă cuvînt că va să margă în sus, cu podghiaz la moscali, ca să nu priceapă muntenii. Și aștepta din ceas în ceas să-i vie omul cel cu fermanul de la împărăție, să să și pornească la Brîncovanul, să-l prindză. Venitu-i-au și de la hanul ferman, numai să încalece, să-l prindză“. Citiți capitolul XIX din Letopisețul lui Neculce dacă vreți să aflați continuarea (complicată, foarte complicată: cu boieri care vor să se vîndă rușilor și boieri care vor să se vîndă turcilor, în fine…). „Idealul național“ al lui Dimitrie Cantemir era să-l prindă pe Brâncoveanu. Și vițăvercea. Dar să nu judecăm faptele trecutului cu criteriile noastre de azi, căci nu ajungem la nimic bun. Mai bine citim Istora ieroglifică a lui Cantemir (greu de citit, recunosc – oare cîți patrioți români iubitori de cultură au citit-o?), unde, în formă alegorică, apare ideea că între Moldova și Valahia (conduse, repet, de doi principi luminați) era, atunci, mai degrabă o concurență acerbă decît o dorință de unire. De ce? Din oftică, pizmă, invidie și alte asemenea însușiri consemnate de vechile cronici. Așa că închei paranteza istorică.

● Salt brusc în prezent

În România de azi, care a atins cel mai înalt nivel de siguranță și prezență în lume din istoria sa – sîntem în UE și în NATO, conform speranțelor noastre de vreo 150 de ani încoace, adică validați ca deplini europeni –, pizma, oftica și invidia fac încă jocurile. Dau cîteva exemple, pornite din același îndemn că „trebuie să fim uniți“, la care adaug oarecari elemente de modernitate, precum ideea asociativității pe criterii raționale, dincolo de sentimentele și de resentimentele (pizmă, invidie etc.) personale. Și mă refer – demonstrativ – la ceea ce ar trebui să reprezinte „elitele“ noastre de azi și de mîine.

Presa este „a patra putere“ – așa tot auzim, de cînd a nimerit democrația peste noi. Să vedem ce se întîmplă cu „a patra putere“ la firul ierbii, cum reușește ea să-și construiască o „voce comună“ – ca în Germania, Franța, Marea Britanie și alte țări cu care vrem să semănăm. În astfel de țări, e fundamental ca organismele presei și ale jurnaliștilor să se asocieze, pentru a vorbi pe un singur glas atunci cînd interesele lor – care, de fapt, nu sînt ale lor, ci ale cetățenilor pentru care luptă jurnaliștii conștiincioși, în numele interesului public – sînt amenințate. La noi? Avem așa: o sumedenie de asociații ale jurnaliștilor, care declară – care mai de care – că vor să apere marile principii ale democrației (presa liberă, deontologia, marile virtuți ale adevărului și dreptății etc.). Ce avem, deci? Un mare număr de asociații ale presei, luați aminte aici: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (care e „de utilitate publică“, așa că dă pensii suplimentare), Societatea Ziariștilor din România, Asociația Ziariștilor din România, Media Sind (sindicatul jurnaliștilor), Asociația Jurnaliștilor de Investigație, Asociația Jurnaliștilor din România, Asociația Ziariștilor și Editorilor Creștini, Asociația Jurnaliștilor Civici, Asociația Presei Agricole, Asociaţia Ziariştilor Sportivi de Radio şi Televiziune din România, Asociaţia Jurnaliştilor de Mediu şi Turism Ecologic, Asociaţia Ziariştilor Sportivi de Radio şi Televiziune din România etc. Plus diverse asociații ale jurnaliștilor pe regiuni/județe: din Cluj, din Sălaj etc.

Să trecem la scriitori – a căror contribuție la cultura și la conștiința de sine a neamului nostru nu poate fi pusă la îndoială. Avem Uniunea Scriitorilor – înființată prin decret, în 1949 –, dar avem și „disidențe“. În anii 1990, cîțiva scriitori optzeciști – Ion Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu și alții – au înființat Asociația Scriitorilor Profesioniști din România. S-a ajuns la procese. Mai de curînd, unii scriitori au ajuns la concluzia că USR funcționează ilegal și au dat-o în judecată. S-a ajuns la chichițe avocățești și la lungi procese (consumatoare de energii și de bani), dar cititorii de cărți au toate motivele să se întrebe: „Ce oftici, ce invidii i au apucat pe ăștia de nu se mai înțeleg între ei?“. Și-am constatat de curînd, la Gaudeamus 2018, că a apărut și Asociația Scriitorilor de Cărți de Specialitate (ce specialitate? nu știm…).

Muzicienii? Cam la fel. În țara lui Enescu – o glorie a muzicii universale, cu care toți ne mîndrim, aproape în unanimitate – avem așa: Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, dar și Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România, și Uniunea Muzicienilor Interpreţi din România. Îmi închipui, în naivitatea mea, că o seamă de muzicieni-interpreți nu s-au simțit reprezentați de vechea UCMR și au simțit nevoia imperioasă să-și facă propria asociație/uniune. Ca să ce? Nu știm, vom vedea cu timpul. Dar – precis – nu în numele sloganului „Să fim uniți“. Mai bine să fim „diverși“, diferiți, să ne afirmăm identitățile și personalitățile. Cu ce preț? Ei, asta-i bună! Las’ că mai vedem noi…

„În România nu se mai citește, sîntem ultimii din Europa“, „avem cea mai mică piață editorială, la jumătate față de vecinii noștri bulgari“. Tot auzim/citim chestiile astea, de ani întregi. Ce avem noi în schimb? Nu o asociație a editorilor, care să susțină în fața Guvernului și a Parlamentului necesitatea unor măsuri, ci mai multe: Asociația Editorilor din România (AER), Uniunea Editorilor din România, Federația Editorilor din România, Asociația Editorilor de Carte Școlară și altele. De ce sînt atîtea? De ce nu avem și noi, ca în Germania sau Italia, o asociație reprezentativă și puternică, în stare să lupte pentru interesele cititorilor și pentru stimularea pieței de carte, „ca în Vest“? Nu știu. Poate pentru că, atunci cînd unii au decis – dreptul lor! – să se desprindă din AER și să-și facă propriile organizații, oftica, invidia, pizma (și alte emoții) au avut un cuvînt important de spus. Foarte bine, e libertate, avem drepturi. Dar cu ce preț?

● Aici e-aici…

Imatură și ieșită cu pleoapele lipite din deceniile de comunism, societatea românească n-a reușit să separe ofticile, pizmele și invidiile „pe persoană fizică“ de necesitatea organizării/asocierii în slujba intereselor comune, pragmatice. Am dat mai sus cîteva exemple de asociații/organizații care „n-au ieșit“. De multe ori, eșecul s-a datorat ofticilor și invidiilor personale, pornite din „eu cu ăla/aia nu stau de vorbă“. Ceea ce, uman și psihologic vorbind, poate fi explicabil. Dar abia aici apare marea întrebare: și-atunci, cum să fim uniți? Ce ne leagă? S-ar părea că tocmai oftica, pizma, invidia. Și-atunci, cum procedăm? Cred că ne-ar putea lega acceptarea ideii că sîntem diferiți – și cu atît mai interesanți. Așa că ne pierdem inutil energiile cu oftici și invidii de doi lei. Greșesc?