Un bacil rezistent

OMS susţine că oftica a apărut iniţial pe imensul teritoriu dintre Tigru şi Eufrat, odată cu scrierea sumeriană, considerată a fi prima din lume. Adevărul, pe care-l ştiu toţi medicii, însă nu vor să-l devoaleze, este că scrisul a fost inventat de daci – există o serie de informaţii cruciale dezvăluite de redactorul-şef al revistei Getica, care afirmă, cu dovezi fotografice, că sîntem poporul cel mai vechi şi cel mai civilizat din lume. Că, fiind atît de vîrstnici, sîntem Leagănul Europei. Că danezii se numesc danezi de la daci. Că dacii sînt geţi. Că aristocraţii spanioli pursînge nu sînt decît cei care se trag direct din daci şi-o pot demonstra. Că indienii se duceau din cele mai străvechi timpuri să se roage pe Vîrful Omu. Redactorul aducea şi argumente extrase din opere străine, în special germane, scrise încă din secolul trecut – aşadar, irefutabile. Descoperirea colosală a operelor străine era că noi avem sare. În consecinţă, anticii (inclusiv sumerienii şi indienii) veneau de departe ca să ia sare din Carpaţi, pe măgăruşi. De altfel, teritoriul României era cunoscut pe atunci sub numele de „solniţa Europei“. Nimeni nu poate fi surprins deoarece ştim deja, din alte surse, că axa principală a Universului trece exact prin România, prin solniţă, că Iisus s-a născut la Bîrlad, că primul extraterestru a sosit pe Terra în urmă cu cinci milioane de ani, în zona Timişoarei, noaptea. Unde a întîlnit oameni mici şi negricioşi. Şi, desigur, ştim la fel de bine că ţara noastră are un viitor măreţ pentru care se roagă indienii, tot noaptea.

Acest viitor măreţ se făureşte chiar sub privirea mea, deoarece m-am sculat la cinci pentru a fi primul la sfinţirea Catedralei Neamului, uriaşă ca să se oftice tot globul, şi revin la primele date oficiale despre boală. În realitate, n-a apărut în Mesopotamia, ci cu mult mai devreme: s-a născut odată cu Eva – care n-a fost plămădită de Dumnezeu, ci s-a ivit prin selecţie naturală. Apariţia domnişoarei a trezit primul bacil din lume, cel al Creatorului, poftim cu ce s-a pricopsit Adam, ce mă oftic, acesta i momentul cînd a declanşat pandemia, pornind cu şarpele, mărul (şerpii nu mănîncă mere, astfel se explică de ce nu l-a înghiţit el, era un ionatan), restu-i cunoscut. Mai puţin cunoscut e faptul că omenirea (dacii) a elaborat, legat de maladie, un dicton celebru: să moară capra vecinului. La asirieni s-a transformat în bou, la babilonieni, în vacă, iar la ţopîrlani, în porc. Dezideratul dacic este însă o metaforă, nefiind vorba, de fapt, să dorească cineva să moară capra, deoarece ea ne dă lapte, iar sinonimul ei biped oferă surprinzătoare plăceri spirituale.

Flagelul afectează peste trei sferturi din populaţia lumii, factorii socio-economici avînd un rol important în evoluţia bolii care, în zonele rurale, se numeşte oftică – substantiv cu verbul aferent posedînd un mai înalt grad de generalizare; ruda ei de la oraş, rafinata invidie, se referă strict la persoane, în vreme ce oftica nu-i legată doar de oameni, avînd un sistem cauzal foarte divers (mă oftic că n-am cîştigat la Loto, că n-am luat capra vecinului, că n-am Bugatti, că se stinge lumina, că sînt negru).

Sursa de infecţie este numai omul bolnav, contagiozitatea fiind foarte ridicată. Transmiterea se face aerian, prin tuse, strănut sau prin contact sexual ubicuu. Poarta de intrare este gura. Receptivitatea faţă de boală – universală; s-au comunicat şi cazuri de transmitere ereditară.

Factori de risc: persoane bogate, fără adăpost; un IQ mic; mersul pe jos; indivizi din instituţii corecţionale, cămine, aziluri, dar îndeosebi oamenii din jurul bolnavilor (familie, amante/amanţi, cîini), adică toată lumea.

Patogenie. Bacteria ofticii simple (spre deosebire de cea a ofticii numite tuberculoză pulmonară) este localizată în colonul descendent. De acolo, fie iese, fie urcă. Dacă o ia ascendent, ajunge în creier şi provoacă deteriorări ireversibile, totuşi, deşi este fatală, ajută mulţi pacienţi să-şi găsească scopul în viaţă.

Anatomie patologică. Se cunoaşte expresia „s-a înverzit la faţă de invidie“, important semn clinic. Ei bine, aşa arată şi creierul, verde.

TABLOU CLINIC. Nici o altă boală infecţioasă nu are o incubaţie atît de scurtă: uneori durează o secundă (de exemplu, cînd bolnavul trece strada şi vede un Bentley – care-l şi calcă). Perioada de stare cuprinde două etape: faza de nelinişte, succedată de faza de agresivitate. Uneori se suprapun şi se ajunge la convulsii în cele mai neaşteptate situaţii, cum ar fi Festivalul Enescu. În faza de nelinişte, bolnavul capătă un facies strălucitor, are ochii roşii şi limba umflată (se observă mai ales la scriitorii care nu iau premiu, însă este valabil pentru toţi artiştii, cît şi la intelectualitatea tehnică, atunci cînd un străin, de regulă turc, inventează indiferent ce înain-tea lor, de pildă microscopul). După o lună de suferinţă, pacienţii devin extrem de asemănători, practic identici, astfel încît este imposibil să mai stabileşti cine mai e cine. Urmează privirea sălbatică, agitaţia psiho-motorie şi trecerea la faza a doua. Agresivitatea poate fi activă sau, cel mai des, pasivă. Bolnavii activi trec la acţiune şi sparg geamurile vilelor scumpe, proprietarii vilelor scumpe fură ramele de aur ale tablourilor cu căluţul aparţinînd celor şi mai bogaţi decît ei şi, dacă sînt la criza vîrstei de mijloc, sparg chiar capetele celor care au cavouri de marmură. Femeile aflate la aceeaşi vîrstă fură pantofi.

Agresivitatea pasivă seamănă cu un atac de depresie. Bolnavul este apatic, se interiorizează, începe să colecţioneze clanţe. Din cînd în cînd, scoate un sfredelitor ţipăt encefalitic. Moartea survine din cauza imobilităţii prelungite ce provoacă încetinirea circulaţiei sangvine şi, astfel, creierul, privat de substanţe nutritive, de banane, se revoltă şi opreşte inima. Cauza decesului prematur: după debutul bolii, bieţii suferinzi îşi bagă unghia-n gît.

Tulburările de auz. Bolnavul începe prin a auzi altceva decît există-n spaţiul sonor real, mai întîi e vorba de cuvinte, apoi, treptat, de fraze întregi, capitole, pagini, note muzicale. Mahler e confundat cu Guţă şi provoacă, după caz, violenţă domestică exagerată sau o bucurie fără margini cu ajutorul căreia, teoretic, individul ar trebui să scape de maladie. Nu scapă. Minunatul cîntec al privighetorilor se metamorfozează în sunetul unei bormaşini, şi invers. În final, bolnavul îşi pierde auzul.

Tulburările de vorbire. Indivizii infectaţi vorbesc tot mai repede, mai tare, mai haotic, nu-i mai înţelege nimeni. În final, îşi pierd capacitatea de-a vorbi.

Tulburările de vedere urmează celor descrise mai sus. Ajungînd surdo-muţi, bolnavii continuă să se oftice, encefalul devine cubic, cîmpul 18 (locul de organizare a senzaţiilor vizuale) se degradează şi, în final, oamenii orbesc.

NOTĂ. Personalul medical din spitalele în care se tratează oftica este extrem de expus îmbolnăvirii, în pofida măştilor şi a mănuşilor chirurgicale cu un singur deget. Infirmierele sînt invidioase pe asistente, asistentele tinere sînt invidioase pe cele bătrîne (care iau ciubuc mai mare, bolnavilor fiindu-le frică de babe care se tîrăsc în halate albe), asistentele bătrîne le invidiază pe alea tinere pentru că sînt tinere şi le sugerează, perfid, Botox genital, medicii îşi invidiază colegii care au cazuri mai bănoase, plus pe medicul-şef de secţie, deoarece are birou, plus pe director, din obişnuinţă. În asemenea condiţii, rudele care vin în vizită nu mai pot face nici o deosebire între pacienţi şi personalul medical, prin urmare lasă pungile cu gem medicilor, iar plicurile, pacienţilor. După unele opinii, şi rudele sînt atinse de boală, de aceea, la Paris, sînt internate cu forţa.

TRATAMENT. Se face numai în spital, orice spital de cînd sanatoriile au devenit neîncăpătoare, bolnavii de oftică amestecîndu-se cu bolnavii de tuberculoză şi îmbolnăvindu-se reciproc. Un tuberculos ofticos este un element deosebit de periculos şi se trimite la izolare. În România, se preferă aceeaşi medicaţie care se dă în TBC, hidrazida, asociată, toamna, cu electroşocuri wireless.

PROFILAXIE. Unu: sigilarea preventivă la domiciliu (se utilizează o cameră mică, fără ferestre – prin care bolnavul ar putea vedea case, maşini şi femei mai frumoase decît ale lui). Doi: vaccinarea. Nu s-a descoperit încă un vaccin eficient împotriva ofticii, aşa că poate fi folosit oricare altul (cel antirujeolic pare să dea rezultate bune: pacientul nu mai face pojar). Trei: psihoterapia. A eşuat, deoarece terapeuţii devin invidioşi în timpul şedinţelor cu clienţii, deşi nu e clar pe cine sînt invidioşi. Controlul transmiterii infecţiei: scăderea densităţii bacililor în spaţiile închise – prin ventilaţie şi lămpi cu radiaţii ultraviolete, sau numai radiaţii.

CONCLUZIE. Oftica este cea mai răspîndită boală infecţioasă la nivel mondial, care, spre deosebire de tuberculoză, nu este tratabilă. Bolnavii din fazele finale vor fi înmormîntaţi în cimitire în formă de Rupicapra rupicapra. 

Răzvan Petrescu este prozator. Cea mai recentă carte: Mandarina, Editura Curtea Veche, 2017.