„Fata mamii, tu trăiești cu aer?“

Publicat în Dilema Veche nr. 775 din 27 decembrie 2018 – 9 ianuarie 2019
„Fata mamii, tu trăiești cu aer?“ jpeg

În bucătăria noastră, bunica era stăpîna oalelor, a cratițelor, a tigăilor, a cuțitelor pe care le mînuia ca un muschetar cînd trebuia să le ascută. Nu-mi amintesc s-o fi zărit vreodată fără șorțul ei colorat, întotdeauna spălat și călcat. Locuiam într-un cartier de case, așa că operațiunile importante – cum ar fi prepararea magiunului de prune, toamna, sau a săpunului de rufe, făcut din grăsime și sodă caustică – se extindeau și în curte, unde vasele imense se puneau la fiert la un foc de lemne zdravăn.

N-aș ști să spun cîte ore din viața ei de 80 de ani și le-o fi petrecut în picioare, pe lîngă un aragaz, învîrtind cu o lingură de lemn sau cu o paletă în cel puțin două feluri de mîncare. Trebuie să se fi adunat vreo 50 de ani bătuți pe muchie, timp în care ne-a hrănit pe noi și alte nenumărate guri care veneau să mănînce la restaurantele bune din oraș în care a lucrat mulți ani.

Am fost, așadar, o nepoată răsfățată peste măsură, ale cărei papile gustative, insensibile și necultivate, trebuie să-i fi scos mulți peri albi bunicii, care își dădea toată silința să-mi facă pe plac. Zilele mele începeau invariabil cu întrebarea: „Ce să-ți facă mama de mîncare?“ După care urma un meniu complet, recitat cu o voce blîndă și răbdătoare. La sfîrșitul acestui ritual elaborat, răspunsul meu invariabil era: „Nimic, nici nu-mi e foame, de fapt“.

Ca o uriașă concesie, după nu știu cîte negocieri, lăsam de la mine și o puneam să-mi facă eternii cartofi prăjiți cu ou în tigaie. Cu asta m-am hrănit o bună bucată de timp, fără să mă plictisesc sau să simt nevoia unei schimbări majore.

Mi se reproșa, evident, că nu-mi păsa și nu știam să apreciez eforturile familiei. Vremurile erau grele, în alimentare mirosea a ulei rînced, de rapiță, servit cu polonicul, iar în galantare tronau pachetele de halva și bîzîiau muștele pe niște picioare de porc scîrboase. Pentru o bucată de mușchiuleț țigănesc, luat de la cantina partidului, ei trebuiau să-și pună în mișcare întregul aparat de pile, iar eu mă fandoseam și nu găseam nimic mai bun de făcut decît să aleg firișoarele albe de grăsime. Ciorba trebuia și ea strecurată, ca nu cumva vreo frunză rebelă de pătrunjel să năvălească peste mine. Laptele, pe care ni l aducea la poartă, de cîteva ori pe săptămîna, țața Leana, de la vaca pe care o creștea într-un sat din apropiere, avea și el un mare cusur. Se împopoțona cu un strat imens de smîntînă, iar eu îi declarasem acesteia război pînă la moarte. În schimb, îmi plăceau șnițelele de pui și „pireul“ cremos făcut de bunica, cu lapte și unt. A rămas în continuare cel mai bun și l-aș recunoaște cu ochii închiși la orice oră din zi și din noapte. O spun și eu, și prietenii care au avut șansa să-l guste vreodată.

Supa cu găluște mi se părea o poezie, îmi place și acum micul port din farfurie și ambarcațiunile albe care vin la mal. Dar de cînd zîna oalei roșii, cu flori, nu mai e printre noi, n-a mai avut același gust.

O asistam pe bunica și orele treceau repede cînd stăteam amîndouă printre mirosurile care se ridicau și ea îmi povestea tot felul de lucruri pe care n-ar fi fost rău să le bag la cap. Dar, pentru mine, felurile ei de mîncare păreau mai degrabă niște personaje gata-gata să-și ia zborul din oale. Dantelăria cărnii trecute prin mașina de tocat mă hipnotiza, însă asta nu mă îndupleca să și mușc din chifteluțele crocante, în care mîinile ei amestecaseră ceapă tocată și multă verdeață, înainte de a le azvîrli în tigaie.

Cu dulciurile mai încerca, săraca, să mă îmblînzească. Chiar dacă n-au fost niciodată punctul ei forte. Nu cu banala cremă de zahăr ars. Ci cu lapte rece de pasăre, găluște cu prune, spumă de fragi și de căpșuni culese din grădină. Specialitatea mamei erau prăjiturile cu foi Lica, cu cremă caramel în care fierbea sîmburi de nucă. Mîncam în neștire bucățelele dreptunghiulare și crocante care aveau textură de napolitane. Nu m-am dat în vînt niciodată după prăjiturile cu cremă, așa că eclerele, care au supraviețuit istoriei și care se fac și azi la noi acasă după aceeași rețetă, din niște gogoși tăiate pe jumătate și umplute cu cremă de vanilie, nu le-am apreciat niciodată la justa lor valoare.

În schimb, îmi cumpăram înghețată de la dozatorul ăla mare cît un frigider, pe a cărui manetă apăsa o doamnă îmbrăcată într-un halat verzui. Aveam o înțelegere cu mătușa mea și, de fiecare dată cînd mă duceam la ea și rămîneam peste noapte, mă trimitea cu un borcan de 750 g și cu bani suficienți la cofetăria din colț și mi luam înghețată la pachet. Vînzătoarea îmi trîntea în borcan conținutul apos. Să tot fi intrat vreo șase-șapte cornete, pe care le recuperam apoi și le ronțăiam. Pînă ajungeam eu și urcam cu plasa cele trei etaje, înghețata mea devenea o baltă maronie. Nu-mi păsa, o punem la frigider și apoi în niște castronele colorate din care o mîncam cu o plăcere nebună. Gustul de lapte praf și de gheață mi se pare că l mai regăsesc cîteodată, vara, în cîte un pahar de ness frappé.

În continuare mai caut în fiecare bucată de ciocolată gustul celei chinezești, cu staniol foșnitor, numai bun de îndreptat cu unghia și de păstrat în vreo carte. Moale și pufos, dulce fără să fie grețos. Din același motiv, de ziua mea, o rugam pe mama să-mi cumpere, pentru la școală, cîte o cutie de bomboane făcute la Cluj-Napoca, al căror nume nu mi-l mai amintesc. Mi se păreau surorile mai ­mici ale ciocolatelor chinezești, păstrate cu grijă prin tot felul de dulapuri și din care aveam voie să mănînc maximum două rînduri pe zi. Pentru consolare era bun și medicamentul-dulce, Cavit, recomandat pentru stimularea poftei de mîncare. Îl decretasem cel mai bun medicament inventat vreodată și încercam s-o fraieresc pe bunică-mea să-mi dea mai multe bucățele galbene și cretoase.

Mai aveam un cusur, îmi plăceau petrecerile și forfota femeiască ce le însoțea. Revelioanele și zilele de naștere. Nu atît pentru mesele întinse în sufragerie, cît pentru platourile ornate de sărbătoare. Salata de boeuf cu carne de pasăre, maioneza galbenă încrustată cu măsline negre și grase, icrele bătute îndelung, salata de vinete și ouăle umplute și căpăcite artistic cu cîte o frunză de pătrunjel.

Se făceau liste, fiecare membru al familiei contribuia cu ceva. Bunica centraliza totul și gătea. Cîteva zile nu se vorbea decît despre asta. Înlocuia ingredientele pe care nu le avea cu multă pricepere și imaginație și, la sfîrșit, ne îndopa pe toți ca pe niște gîscani. Nimeni nu voia să încerce lucruri noi, ci doar să le aibă pe masă pe cele consacrate. Am avut noroc, la noi s-a mîncat bine: porcul ne umplea garnița, găinile cotcodăceau în curtea din spate. Iar cît a lucrat bunica n-a fost seară în care să se fi întors de la restaurant cu mîna goală. O bucată de carne, de cașcaval sau o sticlă de Pepsi-Cola „pentru fată“, tot găsea să aducă acasă la sfîrșitul zilei, după ce spălau vasele și făceau casa.

Dacă e să mă gîndesc la primele amintiri, văd o alee și o femeie încărcată care deschide poarta și vine spre mine. Alerg cît pot de repede, mă agăț de plasa ei grea, care i-a învinețit degetele, și cotrobăi în ea. Știu că acolo mă așteaptă o lume întreagă de bunătăți.

Foto: Gabriela Cuzepan

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât de mult ne influențează emoțiile destinul. Psiholog: „Cine le stăpânește, își controlează cu adevărat viața”
Nu punem mare preț pe forța emoțiilor, considerând că, de fapt, gândurile și programele mentale sunt cele care ne controlează destinul. Acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură, pentru că stările pe care le experimentăm zilnic au un rol determinant în viața personală și profesională.
image
Cel mai mare inamic al speciei umane. Are numai 6 mm, dar ucide anual aproape un milion de oameni
Cel mai mare inamic al umanității este de fapt o insectă banală, pe care o întâlnim inclusiv în România. Țânțarul este responsabil de moartea a 830.000 de oameni anual, iar specialiștii consideră că această insectă prin efectele produse a schimbat efectiv istoria umanității.
image
Tânăra care a făcut un scop în viață din a-i ajuta pe alții. Bistro-ul ei social, loc de întâlnire al celor ce vor să ajute
Când dorința de a face bine întâlnește inteligența umană, iese un bistro social. O tânără din Baia Mare a pus bazele unei astfel de afaceri tocmai din dorința de a face bine. Despre inteligența ei ne-a convins în momentul în care a început să vorbească despre această afacere, făcută pentru a ajuta

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.