Societate

Oamenii simt că ceva nu este în regulă și nici nu trebuie să fii mare specialist pentru a a-ți da seama că tu suporți prețurile mari din magazine, sărăcind, în timp ce vecinul tău, demnitarul, prosperă. Este vorba despre un bun-simț comun.

Mulți dintre cei care nu-şi iau bilet nu sînt neapărat constrînși financiar, ci aleg să călătorească fraudulos în mod voit, pe principiul că nu are ce să li se întîmple.

Ca să ce? Ca să iasă la 16 ani în Piața Victoriei, „la revoluție“? Așa cum m au scos și părinții mei în urmă cu 30 de ani în Piața Universității, „ca să văd cum se face istoria“?

Uite-le aici, cu drag: Crnjanski, Romanul Londrei, Némirovsky, Suita franceză, Jacques-Pierre Amette, Amanta lui Brecht, Buda, Criminalitatea, Majuru, Prostituția, Magia țiganilor, Lennon&Ono, Crăciun, Trupul știe mai mult, Assange, Wikileaks, Sollers, Portretul jucătorului, Zazie la metrou, Rimbaud, Un anotimp în infern, O după-amiază caniculară, Ziua de după mîine, Esterhazy, Hrabal, frații Strugațki, Scarabeul în mușuroi, La doi lebădoi, Vesiotîi, Pădurea rusă, Cum trec în neființă marile per

Mi-am revăzut acu’ ceva vreme cartierul copilăriei de școală generală. Totul se micșorase

Scena războiului din vremea de pe urmă, care coalizează neamurile „cît nisipul mării“, semnifică formarea unor comunități coagulate pe modelul contractului cu divinitatea poliadă, dar de data aceasta bazate pe fanatisme ideologice.

Să le cerem celor care vor să emigreze să restituie și banii pe abonamentele de tren, pe biletele (reduse) la teatru sau cinematograf, sau banii cheltuiți cu ei în spitale, banii folosiți pentru spectacolele gratuite oferite copiilor sau tinerilor, alocațiile lunare etc.

Nu are curajul să sărute o fată decît după revoluționare intervenții.

„Ce naiba caută sirienii ăştia la noi? îşi spun exasperaţi bulgarii“, ne povestea pe un ton amuzat o cunoştinţă arhitectă care tocmai se întorsese la Paris din ţara sa natală. Nu m-am putut abţine să-i întorc vorba: „Dar ce fac milioanele astea de bulgari sau de români aici, în Occident?“

Moderatoarea repeta întrebările fixînd părțile, punînd presiune suplimentară pe acei doi oameni bătrîni care păreau că nu înțeleg despre ce se vorbește.

„De ce fotbalist?“ – l-am întrebat pe un băiețel. „Ca să fiu și eu ca Messi și să-mi pot ajuta și familia.“

Am omorît un suflet de tablă. Acum vreun an. Un suflet pe care călăresc de vreo cinci ani. O mașină. Acum un an am dat-o în gard. În gardul autostrăzii Piteștiului. Am ținut-o vreun an în parcarea din spatele blocului. Acum am dat-o. Gata! Am dat vreo două telefoane.

Poate că ți se pare că lumea ta se prăbușește dacă iar n-ai apă caldă în dimineața asta, pentru că de fapt nu mai ești OK cu locul pe care-l ocupi pe aici, job-ul devine din ce în ce mai stresant pentru că nu ți-ai rezolvat tu problemele de devenire personală – de teamă, de lene, de comoditate, din lipsă de talent.

În 2016 a fost inaugurată la Copenhaga o moschee pentru femei, moscheea Mariam.

Unde ne aflăm acum? După colapsul comunismului și încheierea Războiului Rece, am trăit decenii de triumf al liberalismului politic și economic.

Nu știu să scrie, e fb k la sc la lb R să scrie corect atît gramatical, cît și cuvîntul întreg, nu știu să facă prescurtări și despărțire în silabe în clasa a VII, unii nici la liceu.

Un alt soi de escapism, în drăgălaș și idilic, de astă dată de sezon, este cel în „ideologia“ de Crăciun.

Cetăţeanul are cel mai mult de pierdut: în ţările percepute drept anormal de corupte există cele mai multe victime în caz de cutremur.

„Ți-am trimis mesaj… nu l-ai văzut? De ce nu-mi răspunzi?“ sau „Îmi apare că ești online!“ (Cu alte cuvinte: „Aha, nu te mai ascunde, nu mai sta ca mortu-n în păpușoi sau… de fapt, ai ceva cu mine?“)

Voi chiar nu vedeți? Nu aveți ochi? Sînt peste 7 lei strugurii. Cum, dom’le, la ce recoltă a fost?

Love-hate, așa e cu Bucureștiul meu. Știu sigur că aș suspina după el dacă ar fi să nu-l mai văd vreodată. Așa cum știu că el ar înghiți indolent orice fel de amintire a trecerii mele pe aici.

Ruralitatea, servilitatea și grosolănia pe care o desemnează astăzi, conform tuturor dicționarelor românești, cuvîntul țăran nu este sensul lui primar1.

De la deciziile de marketing ale unor firme private la cele ale unor autorități locale sau, la vîrf, ale unor garanți strîmbi ai laicității înțeleasă în termeni antireligioși și de la politicile de gen la decizii arbitrare ale Justiției – iată tot atîtea dovezi ale faptului că civilizația creștină este contestată radical.

N-ai voie, de fapt, să tunzi pe nimeni, fără să fii rugat să o faci. (Mă întreb cum ar reacționa cadrul didactic cu pricina dacă directorul școlii ar socoti că are părul vopsit într-o culoare nepotrivită și i-ar tăia un centimetru din el, în cancelarie.)

Și Steinhardt, și Scrima au fost astfel de creștini: cu ținută nobilă, discreți, politicoși, fericiți.

Ce am face dacă, de exemplu, la locul de muncă, am depista săvîrșirea unor fapte ilegale? Un șef care delapidează fonduri? Colegi care încalcă legi sau regulamente? Dacă am fi martori la acte de fraudă, corupție sau la fapte care ar duce chiar la amenințarea siguranței publice? Am închide ochii sau am denunța?

Bitcoin este o mare fraudă. Moneda Bitcoin ar semăna în economie cu un perpetuum mobile al fizicii.

Există orașe traumatizate pur și simplu, din cauza unor incompetenți, a unei administrații proaste și răuvoitoare, care se pare că nu se va schimba niciodată. Printre ele se numără și Bucureștiul.

M-am băgat de ceva timp în înot. Nu știu cît mă ține. Dau din mîini, mai bine zis, că nu se poate spune că eu știu să înot. Și dau din mîini. Dar alții dau mai zgomotos și mai abitir. Alții plutesc și te lovesc. Dar nici despre asta nu mi-e bine să vorbesc.

„Băi, unde naiba au pus ăștia chips-urile? Dar napolitanele alea fără zahăr? Uite, mă, nimic nu mai e la locul lui!“ Stai și te învîrți ca o găină fără cap în magazinul pe care, pînă mai ieri, îl știai cu ochii închiși.

O simt de cîte ori mă aflu într-un mare muzeu. Poţi privi, desigur, pe deasupra, panoramic, înşiruirea pieselor de artă. Dar e foarte plicticos.

O mare parte din umanitate nu e încă beneficiara revoluției informatice, numai că devine ipso facto irelevantă, printr-un soi de cezură economică, intelectuală, politică. Mai grav decît atît mi se pare faptul că religiile organizate (începînd cu creștinismul, căruia îi aparținem spiritual și cultural) continuă să ignore teologic – sau să rămînă în ariergarda – noului decor istoric global.

Alianța pentru familie face următoarele de­cla­ra­ții: „Uităm că disciplinarea fizică poate fi o expresie a dragostei părintești la fel de mult ca mîncarea, îmbrăcămintea și îngrijirea de nevoile fizice și emoționale ale copilului?“ Interdicția „de a nu pedepsi fizic copilul nu urmărește binele copilului, ci lovește în autoritatea părinților și subminează suveranitatea familiei“. E stupefiant!

Cînd ești supărat sau pur și simplu ai vreun gînd sîcîitor care-ți dă tîrcoale ca un bărzăune, cel mai bine e să ți iei picioarele la spinare. Nu e nepărată nevoie să alergi, poți pur și simplu să mergi, să înaintezi calm, dar hotărît, trăgînd cu ochiul la lumea din jur.

Despre Ceacanica se spune că a fost autodidact. Ştia medicină legală şi psihologie criminalistică, deşi în dosarul său de la Securitate scrie că avea doar patru clase gimnaziale (ulterior a făcut şi liceul). Ca să dobîndească, însă, cetăţenia română, a luptat în al Doilea Război Mondial, de unde s-a întors slăbit şi bolnav. A fost concentrat între 1939 și 1942, pe frontul de răsărit, în Basarabia și la Odessa, fiind decorat cu medalia „Bărbăție și Credință“, clasa a II-a.

A fost una dintre cele mai crunte depresii pe care le-am experimentat, nu neapărat din lipsa banilor și lipsa perspectivei, dar mai ales pentru că, atunci cînd nu îți întinde nimeni nici măcar un deget, înțelegi pe deplin că solidaritatea în breaslă nu prea există.

Orașul miroase mai mult a anii ’80 decît a comunism.

Ridici un pic tonul și se înghioacă în ei, ca melcii. Timiditatea înfiorătoare care-i marchează e paralizantă în multe momente sociale cărora trebuie să le facă față ca niște oameni maturi ce se află, nu ca un licean născut îmbujorat de angoase.

În 1953, Alexandr Schmemann, recent instalat în Statele Unite ale Americii ca profesor la Seminarul teologic „Sf. Vladimir“ din New York, își încheia un articol programatic despre teocrația bizantină cu următoarea frază: „Imperiul bizantin a murit. Sfînta Rusie a murit. Naționalismul a devenit cu totul păgîn și materialist; este ca un nou idol care cere sacrificiu și slujire. Și totuși creștinii continuă să susțină acest idol cu rasismul lor religios și prin izolarea lor psihologică în trupuri n

„În casa mea nu se vorbește despre homosexualitate“, spune unul dintre părinții furioși pe Verlaine și Rimbaud. Păcat, îmi vine să spun: în casă nu s-o vorbi, dar în lumea în care își petrec foarte-foarte mult timp din zi adolescenții în cauză se vorbește, se comentează, se dezbate diversitatea oamenilor și a relațiilor dintre ei.

De cele mai multe ori ne ducem viețile ca spectatori de știri: din fotoliile fiecăruia privim și participăm pe cît putem la viețile celorlalți, iar ale noastre, de multe ori, ne trăiesc ele pe noi, împingîndu-ne, ca un fel de tăvălug, înainte. Apar, însă, pe parcurs, situații în care, brusc, devenim actanți. În care ne trezim că, din același fotoliu, ne uităm la noi înșine pe ecran.

Prea şi-a luat-o-n cap cu talentele, prea a început să-şi dea cu părerea despre orice. Da, „tablagiul“ Godină nu-şi mai cunoaşte lungul nasului. Oh, serios? Păi, nu pentru asta e Facebook-ul?