Societate

Felicit Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca de fiecare dată cînd dă publicităţii un nou raport al monitorizării privind calitatea limbii române la TV, realizat de cercetătorii Institutului de Lingvistică. Acest demers mi se pare mult mai important decît alte monitorizări iniţiate de Consiliu, referitoare la emisiunile de divertisment sau la durata publicităţii.

După organizarea unei vizionări a cîtorva filme ale tatălui meu, regizorul Slavomir Popovici, primesc un mesaj neaşteptat: acesta venea de la urmaşul unui personaj din filmul Uzina (realizat în 1963, un eseu cinematografic despre Uzina 1 Mai din Ploieşti). Domnul în cauză, Alin Tomozei, este nepotul lui Dimitrie Tomozei, nimeni altul decît directorul Uzinei din film. La doi ani de la filmări, bunicul său a fost găsit mort în uzină. Circumstanţele morţii sale din 1965 nu sînt nici acum total elu

Nu e în intenţia mea de o oferi un pronostic referitor la cine va cîştiga preşedinţia Americii în noiembrie a.c.; competiţia pare a fi, în acest moment, strînsă (cu un uşor avantaj pentru preşedintele în funcţie, Barack Obama, faţă de contracandidatul Mitt Romney).

Cu cîteva zile în urmă, TVR 3 a difuzat piesa de teatru Valiza cu fluturi, a cărei premieră a avut loc în anii ’70. Am încercat să ghicesc care a fost motivul pentru care telespectatorii au fost invitaţi să vadă această piesă. Subiectul? Unul tipic pentru anii fierbinţi ai comunismului.

„Aaa, vă cunosc de undeva“, zice femeia blondă, mustăcioasă şi crăcănată. Zîmbeşte larg în direcţia mea cu nişte dinţi prost faianţaţi. Ridică din sprîncenele subţirele desenate într-un tatuaj decolorat, albăstrui. Ştiam clar că nu are de unde să mă cunoască, dar am îngăimat un „Eee, mă confundaţi, nu sînt vreo celebritate, blablabla...“

Abia în ultimul timp, în perioada cînd a mea odraslă era mică, am conştientizat ideea de... peşte. Ideea, precum şi peştele în sine: medicul pediatru spunea să-i dăm peşte măcar o dată pe săptămînă... Omega 3... etc. Pentru mine, a cam fost o surpriză. Şi o problemă, avînd în vedere că, în familia mea, peştele aproape nu exista ca aliment.

Bomba este singura soluţie pentru Litoralul românesc. Nu văd alta. Jeg, jeg, jeg şi un Mazăre ce promovează ruina Constanţei, fiţele de neam-prost într-un jeg de nedescris. Lipsa gospodarului. De la Năvodari la Vama Veche. Spaţiul hoţilor, unde dai lovitura şi fugi, fugi, fugi.

Cocoasa şi nebuloasa bucătărie mexicană… tortilla, taco, nachos, fajita, burrito, tamal, quesadilla – ce-s toate acestea? Din vaga mea experienţă bucureşteană, înţelesesem că mîncarea mexicană se reduce la o multitudine de rulouri şi cornete din cocă jilavă, umplute cu tocături, prăjeli şi sosuri de-a gata, mulse din ugere de gumă aninate deasupra tejghelei.

Începutul lui iulie. Cuptor. Sînt în trenul de noapte ce a plecat din Bucureşti către Timişoara. Călătoria ar trebui să dureze nouă ore, însă trenul rareori ajunge atunci cînd spune CFR că trebuie să ajungă. Am un pat îngust într-o cuşetă de şase persoane, unde sîntem însă doar trei. Aerul condiţionat îmi dă fiori reci.

Primul alb care a păşit pe Lună era negru şi cînta la trompetă. Moartea lui Neil Armstrong, astronautul, a provocat pe Facebook şi acest gen de glumă, pe lîngă o mie de status-uri respectuoase, de la revedere. Şi care-ar fi problema? Cu glumele, nici una: funcţionează şi ca epitaf, dacă nu sar peste cal.

Mercenarii noştri sînt buni, oricît de răi ar fi în realitate şi oricîte mîrşăvii ar fi făcut. Cît sînt ai noştri, închidem ochii la toate lucrurile reprobabile la care s-au dedat – ba chiar îi apărăm la nevoie – şi beneficiem de serviciile pe care ni le aduc. În momentul în care trec însă în tabăra cealaltă, vedem dintr-o dată cît de ticăloşi sînt.

În fiecare an, finalurile de august îmi produc o duioşie nejustificată. Dintr-odată ceva se schimbă iremediabil în lumea din jur, lumina e altfel, parcă şi sunetele au un alt ecou. Oamenii încep să-şi revină din toropeală, însă gesturile şi mişcările lor au încă o lentoare ce-ţi aminteşte de Portugalia sau de o altă ţară fantastică din Sud.

După cum probabil se ştie, noi, cei de la Dilema veche, sîntem plătiţi foarte bine. Eu, de exemplu, cu banii pe primele şase luni ale lui 2012 mi-am cumpărat un submarin galben – şi intenţionez ca din banii pe următoarele şase luni să-mi cumpăr un hotel pe nume California.

De cîteva luni încoace, România pare o ţară formată numai din adulţi cu drept de vot. Noi, cei care ne-am exercitat dreptul naţional la da sau nu, ne comportăm ca şi cum patria ar aparţine mereu numai timpului prezent, un timp prelungit inadmisibil cu bălăcăreli în jurul referendumului. Dar ne comportăm, de asemenea, ca şi cum viitorul ne-ar aparţine la nesfîrşit.

Erau pe raftul cel mai de sus din magazin. Al naibii de scumpi pentru un pachet slăbănog de biscuiţi. Cereale integrale şi bucăţele de măsline, dacă mă înţelegeţi. Ingrediente crescute organic, măsline fericite. L-am luat, urmare a deselor pulsiuni de a mînca sănătos şi prietenos cu mediul. Au un gust groaznic, oameni buni. În gură parcă mi-a explodat un sac de nisip.

De ce facem eforturi, cu toţii, să ajungem, în fiecare an, măcar un weekend la mare? În primul rînd, pentru că ne-a intrat în instinct şi ştim că aşa trebuie. De mici, părinţii ne-au dus în vacanţe, în special la mare, pentru că aveam nevoie de aerul de-acolo şi de apa sărată. Dar, pe lîngă nevoia asta, mergînd la mare cu familia, vară de vară, eram în rîndul lumii.

În Neptun, la Prichindel e pustiul falimentului. Uite, o învîrtitoare-două ce-ţi mai dau senzaţii tari, uite două-trei locuri unde sfîrîie hamsia în ulei la 4 lei. Hei, uite, şi omul cu groaznice portrete din chihlimbar – cîtă materie aruncată aiurea pe geam! Şi uite şi două supermarketuri mici-mici şi transpirate, cu mărci de care nici dracu’ n-a auzit.

O librărie germană foarte populară categoriseşte titlurile sale într-un mod mai puţin obişnuit. Peretele de rafturi al unei încăperi e împărţit în trei mari coloane: Erotik („Literatură erotică“), Große Gefühle („Sentimente înalte“) şi Wahre Geschichten („Poveşti adevărate“). Altfel spus, eros, trăiri intense, dar şi o porţie sănătoasă de adevăr.

Pe 17 august, un complet de judecată rus a condamnat la cîte doi ani de închisoare, pentru huliganism, trei componente ale deja faimosului grup de punk pe nume Pussy Riot. Vestea a stîrnit nu numai perplexitate, ci şi mişcări de protest, în lumea occidentală.

Mai întîi au ajuns la mine ecourile. Apeluri disperate cum că dispare cultura de la TVR, iniţieri de petiţii online, chemări la mitinguri de protest. Eram plecat în concediu şi nu prea înţelegeam ce se întîmplase. Apoi am aflat că lucrurile nu stau chiar aşa de dramatic cum erau prezentate în e-mail-urile care chemau la luptă pentru salvarea culturii de la TV.

La începutul anului, o echipă de voluntari a demarat un proiect educaţional în cîteva licee din România, licee care în 2011 au avut rezultate slabe la BAC. Acest proiect-pilot îşi propune să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă întregul sistem educaţional, pornind nu de la reformarea sistemului, ci de la probleme despre care nimeni pînă acum nu a amintit.

Nu cred că v-am mai spus acest lucru (oricum n-a venit vorba): fac parte dintre acei cetăţeni pentru care Delta Dunării e o întindere de apă, sălcii, ţînţari şi punct. Am tresărit cvasipatriotic, acum trei decenii, cînd revista pariziană Pif Gadget oferea ca premii, pentru concursuri, excursii în Delta românească; dar nu erau genul de concursuri pe care-aş fi visat să le cîştig.

„Adriano, te iubesc / Fără tine înnebunesc“, răsună de cum se duce căldura după-amiezii. Şi lumea ştie că Vasilică, văcarul satului, aduce cireada acasă. Vasilică s-a pripăşit în acest sat de cîmpie de vreo doi ani, venit de pe undeva de prin Moldova, după ce a luat toate satele la rînd.

Viaţa publică din România ultimelor luni seamănă cu o groapă de gunoi, în care se aruncă  injurii, vorbe mucegăite, promisiuni false, adevăruri stătute. Dar nicicînd mizeria presei şi a rîvnitorilor ei nu mi s-a părut mai mare decît atunci cînd au dat de pămînt cu orice formă de respect pentru vieţile, şi morţile, celor puţini care s-ar putea numi modele.

Munceşte de sare cămaşa de pe el. A fost plecat o perioadă în Austria; placa faţade de clădiri. Acum s-a întors pentru că, din 30 de euro cît plăteau austriecii la metru pătrat, lui îi ajungeau în buzunare doar firimituri. A plecat prin intermediari care, la rîndul lor, luau banii prin intermediari şi la final se alegea cu mai nimic.

De ceva timp încoace, mă uit la aventurile lui Sam şi Dean, doi fraţi care se luptă cu tot ce mişcă pe lumea cealaltă, de la monştri la îngeri şi demoni. De ce mă uit la Sam şi Dean? Primul şi cel mai la îndemînă răspuns ar fi că nu am destui prieteni reali şi că am nevoie de unii virtuali. Chiar unii din seriale proaste.

După 20 de ani m-am trezit să caut diploma de absolvire a facultăţii. Un examen acum 20 de ani, o speranţă, o neprezentare, o uitare grea. Ioc diploma. Ca s-o dai dispărută umbli năuc prin nu-ş’ cîte locuri. Aşa că mai bine merg la ASE. Sigur acolo am lăsat-o. Şi intru în hol. Badiguardul mă întreabă ce facultate caut.

Un număr din Martor, revista Muzeului Ţăranului Român, a avut ca temă, la ideea Irinei Nicolau, „Bucureştii în timpul comunismului: rezistenţă, normalitate, supravieţuire“. Ca exemple de normalitate am evocat grupurile de discuţii şi de studiu, acele grupuri informale de prieteni reuniţi în jurul unor lecturi, al unui interes cultural sau spiritual comun.

În avizierul catedralei parohiale luterane Sf. Maria din Marburg, găsim următorul anunţ (majusculele nu-mi aparţin): „Vă invităm cu drag la o BERE, în curtea bisericii luterane, în fiecare vineri între orele 19 şi 23. Se va servi berea Kirchhofer – tot ceea ce-şi doreşte un marburghez!“.

Curiosity, robotul care a amartizat pe 6 martie, e şi el om. A greşit ţinta şi îşi tîrîie cu greu, pe suprafaţa roşie şi neprimitoare a vecinei noastre, cele vreo 900 de kilograme. Are, în schimb, o mulţime de ochi şi de braţe, un scop constînd în multe alte scopuri, determinarea de a le realiza şi calitatea de a se plia pe situaţiile apărute.

Am ajuns după cîţiva ani de-a dreptul intoxicat de mizeriile pe care le urmăream pe micul ecran.Starea mea generală se înrăutăţise şi aproape că treceam prin ceea ce a trecut şi Chloé Delaume, cea care s-a supus unui experiment de a privi neîntrerupt la televizor şi a observat după un timp cum sănătatea ei se deteriorează grav.

La Mangalia, la început de august, unele doamne și domnișoare (topless sau nu) au un aer atît de ofensiv, încît Consiliul de Securitate al ONU ar trebui probabil să dea o rezoluție împotriva lor. Numai că ar trebui să vă așteptați la mai mult în aceste modeste rînduri, unde povestitorul privește mult deasupra nudităților marine.

Mă uit cu amuzament și tristețe la toată bălăcăreala noastră politică. Carevasăzică în anul de grație 2012 nu prea știm cîți am fost, cît am mai rămas, cîți am putea fi, recenzarea devine o poveste… Pe la noi, numărarea populației a fost mai totdeauna un lucru dificil. Mă refer aici la Moldova și Valahia, căci Transilvania a avut altă traiectorie.

O analiză rapidă a felului în care se exprimă ministrul Educației provoacă o persistentă depresie: mai întîi, „cred că“ introduce, fără să mai fie nevoie de vreo explicitare, un punct de vedere personal. Nu pot spune „din punctul de vedere al lui Gigi, (eu) cred că ar trebui să închidem subiectul“.

Cît timp tu beai un Sex on the Beach sau nu știu ce altă porcărie într-un bar pe la Romană, cam la vreo trei sute de kilometri de București, într-un oraș mai degrabă mic, murea o mătușă ajunsă la 80 de ani, cu plămînii inflamați de o pneumonie a bătrîneții, mai înmicită decît atunci cînd era mică, mai adunată în ea decît atunci cînd tăcea ca semn absolut al supărării.

În perioadele de vacanță abundă, evident, filmele cu supereroi. De fiecare dată mă duc să le văd, și de fiecare dată constat că își au, în continuare, farmecul lor. De ce? Desigur, nu pentru calitățile estetice ale peliculelor. Poate fiindcă ideea de „supererou“ în sine continuă să țină, să fie valabilă.

Cum e posibil să găsești pepene și roșie crudace în plin august? Cine a mai pomenit? De deasupra, vine soarele. De dedesubt, se udă. Răul e înăuntru. Sămînța e proastă. Omul e și mai prost. Sămînța și omul sînt căsăpiți de Om. Supraomul pepenelului și roșiuței.

Ce-ar însemna să ai o familie cu mulți copii, să trăiți, de cînd vă știți, laolaltă într-o singură încăpere, într-o casă joasă din chirpici, ai cărei pereți se pot prăbuși oricînd peste voi, în care vara te sufoci, iar iarna te înăbușe fumul gros scos de lemnele ude puse peste foc?

Cînd spui, la noi, „primărie“ ai înaintea ochilor un imobil impersonal sau un căsoi delabrat, naționalizat fără urmă, transformat într-un cuib al birocrației, corupției și ineficienței: cozi interminabile, probleme insolvabile, funcționari impertinenți, indicații contradictorii.

Nemții au cel puțin trei, de la Mercedes la BMW și apoi la Volkswagen – de fapt, cam orice realizează se revendică cu succes de la arhetipul mașină germană. Japonezii fac ce fac și ajung la fiabilitate, consum redus, siguranță, energii nepoluante.

Săptămîna trecută, miercuri, se stingea la Viena una dintre cele mai talentate pianiste române, Mihaela Ursuleasa. A doua zi, marele dirijor Paarvo Järvi anunța acest lucru pe contul lui de Facebook, apoi știrea a fost dată pe cîteva site-uri culturale internaționale (artsjournal.com, de exemplu), iar, la sfîrșitul zilei, informația ajungea și pe site-urile ziarelor din România.

În penultima zi de campanie pentru referendumul recent, două evenimente s-au suprapus perfect în timp: în două zone distincte din Bucureşti, partizanii preşedintelui Băsescu (într-o piaţă a oraşului) şi adversarii aceluiaşi (în altă piaţă) şi-au chemat susţinătorii – astfel că au împărţit ecranele televizoarelor pe din două.

Prin 1985, România Socialistă mă decora cu cravata roşie de pionier. Evenimentul, atît de important, nu se putea desfăşura în incinta şcolii, o banală clădire sătească. Tovarăşul director a ales să ne ducă pe toţi cei de 14 ani la Slănic Prahova.