Pussy Riot: globalizarea prin blogalizare
Pe 17 august, un complet de judecată rus a condamnat la cîte doi ani de închisoare, pentru huliganism, trei componente ale deja faimosului grup de punk pe nume Pussy Riot. Vestea a stîrnit nu numai perplexitate, ci şi mişcări de protest, în lumea occidentală. Muzicieni ca Paul McCartney sau Peter Gabriel au dezavuat condamnarea. Cum se face că un aparat de propagandă bine pus la punct, al lui Putin, a provocat un asemenea curent de opinie?
Să reamintim faptele întîi: pe 21 februarie, Pussy Riot a dat buzna în Catedrala Iisus Mîntuitorul din Moscova şi a executat o performanţă rapidă (în lipsă de alt nume), de 40 de secunde, a unei piese pe nume Rugăciune punk. Piesa include refrenul: „Sfîntă Fecioară Maria, scapă-ne de Putin!“.
Spectacolul ad-hoc a fost oprit de oameni de ordine, iar Nadejda Tolokonikova, Maria Aliohina şi Ecaterina Samuţevici au fost băgate în închisoare preventivă din motive de huliganism. A urmat condamnarea. Imaginile cu cele trei tinere atrăgătoare după un geam de protecţie, în sala de judecată, au făcut înconjurul lumii, după care au apărut protestele. Despre completul de judecată s-a spus că e la ordinele lui Putin şi, referitor la el, a apărut chiar un termen rusesc, khamsud, pe care Forbes îl traduce cu aproximaţie prin „curte alcătuită din judecători necinstiţi“. Cei de trei ori doi ani de închisoare au şocat. Nu e ciudat că Putin a riscat o astfel de decizie? În cazul a trei victime sigure, în plus femei şi pe deasupra atrăgătoare, clemenţa ar fi putut, aparent, funcţiona mai bine.
Este, într-adevăr, ciudat, dar numai pentru orice persoană cu gîndire liberală şi posesoare a unor valori occidentale. Electoratul lui Putin nu e aşa. Un sondaj din iulie arată că 47% dintre ruşii chestionaţi considerau că acţiunea Pussy Riot atentează la valorile morale, chiar dacă 54% erau împotriva închisorii. Miza lui Putin e un anumit tip de alegător, uşor de şocat prin obscenităţi şi rugăciuni punk. Patriarhul Kiril, apropiat al preşedintelui rus, a condamnat neechivoc sfidarea celor trei fete, chiar dacă a adresat ulterior tribunalului o solicitare de clemenţă, pentru care a fost acuzat de ipocrizie. Iar la capitolul obscenitate, numele trupei poate fi tradus eufemistic prin „revolta vaginului“ şi, în plus, refrenul piesei conţine verbul „a defeca“ (srat).
Dar asta e numai o parte din problema fetelor şi din miza lui Putin. Toate cele trei condamnate sînt apropiate de grupări civice şi ideologice de filiaţie occidentală, cu idealuri greu de înţeles pentru marea masă. E vorba de gruparea anarhistă Voina, medii LGBT, feminism. Şi Aliohina, şi Tolokonikova au spus în apărarea lor lucruri greu de înţeles, gen: „ruşii trăiesc ca nişte automate“ sau „pasivitatea civică alimentată a marii majorităţi a populaţiei“. Rugăciunea punk conţine şi versuri ca: „Sfîntă Fecioară Maria, fă-te feministă!“.
Toate acestea au făcut ca ziarul britanic The Telegraph, publicaţie conservatoare, deci cu valori diferite de cele ale Pussy Riot, să numească trupa „snoabă, ca toate trupele punk“, chiar dacă a precizat imediat că ăsta „nu e un motiv pentru condamnare“.
E uşor de înţeles de ce calculul lui Putin a putut viza nu clemenţa, ci excesul punitiv. Un anumit tip de alegător rus a aplaudat, cu siguranţă, severitatea nejustificată. A făcut-o, public, însuşi ţarul cinematografiei ruse, Nikita Mihalkov, apropiat şi el al lui Putin. Putem spune atunci, paradoxal, „lovitură de imagine“?
Poate doar pe plan intern. Fiindcă sentinţa la doi ani de închisoare a mutat problema din catedrala Iisus Mîntuitorul pe YouTube. Problema s-a globalizat prin blogalizare, căpătînd vizibilitate pe bloguri. Pe YouTube (care e Web 2.0, chiar dacă nu blog), înregistrarea spectacolului de la altar se apropie de 930 de mii de vizionări. Relatările din presa occidentală au stîrnit mişcări de protest, chiar dacă restrînse numeric, în cîteva zeci de oraşe, printre care New York, Berlin, Paris, Bruxelles. Au urmat muzicienii occidentali celebri. Lui McCartney şi Peter Gabriel li se adaugă, previzibil, Madonna, Pete Townsend, Red Hot Chili Peppers şi mulţi alţii. Interesant e mai degrabă faptul că un personaj cu valori catolice solide, ca Bono, tace deocamdată. Dar problema se va transforma curînd într-una externă, serioasă, dacă nu a şi devenit aşa ceva.
De remarcat în întreaga poveste e că politica internă nu mai există, astăzi, ca atare, şi nu numai în cazul unor ţări de mîna a doua, ca România. Politicul e azi prin excelenţă extern şi global, iar lumea tinde către un anumit gen de uniformitate etică. Această tendinţă elimină extremele de gîndire, fiindcă în cazul Pussy Riot cu greu am putea vorbi de un conflict între tradiţionalism şi stînga contemporană. În condamnarea celor trei fete e prea puţin vorba de ortodoxie.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
