Jocul de-a vacanţa, la Eforie

Îmi creează disconfort cînd ochelarii de soare mi se umplu de nisip şi nu am cu ce să-i şterg. Dar nu există prostie mai mare decît să ai pretenţia să nu te umpli cu nisip cînd mergi la plajă. Dar nu înseamnă că nu-mi vine să ţip cînd diverse persoane clefăie şlapii în faţa ta, cînd stai întins pe cearşaf, trimiţînd un nor din finele particule pe ziarul tău. Din codul bunelor maniere la plajă ar trebui să nu lipsească cîteva reguli pentru patronii de terasă. Zgîriatul pe creier a fost inventat cînd a început bătălia boxelor dintre terase. Îmi creează disconfort cînd muzicile se amestecă într-un mixaj din pricina căruia urechile s-ar sinucide prin înecare.

Aşa că am mers la Eforie, oraşul copilăriei, al vatei de zahăr şi al bicicletelor duble, fosta Carmen Sylva, după numele Reginei Elisabeta a României, cea mai veche staţiune din ţară. Nu mai păstrează însă mai nimic regesc în ea, în afara mîncărurilor decadente care te îmbie la orice pas. A rămas în orăşelul de la malul mării mai mult spirit muncitoresc, poate de pe vremea cînd se chema Vasile Roaită, la începutul perioadei comuniste, după numele unui muncitor de la Căi Ferate, care a fost împuşcat în timpul grevei de la Griviţa din 1933.

Habar n-aveam, pînă să intru pe site-ul Primăriei Eforie, că tot pămîntul de la Marea Neagră a fost proprietatea lui Mihail Kogălniceanu, în urmă cu două secole, primit drept recompensă pentru meritele sale la Revoluţia paşoptistă. Pămînt pe care ulterior l-a vîndut lui Ioan Movilă, boier din Moldova, care a şi hotărît să facă prima staţiune balneară la malul mării.

Gîndind la rece, cu un cocktail în mînă şi picioarele în mare, parcă ceva boieresc a mai păstrat staţiunea. În felul în care domnul cu burtă de la marginea pieţei abia se ridică de la masa cu umbreluţă să-ţi dea o bere sau în calculul care-i face pe vînzători să-ţi ceară 5 lei pe un porumb fiert. Există totuşi ceva liniştitor de familiar în staţiune. Poate e în felul în care vînzătorii ambulanţi nu au renunţat încă să joace adevărate piese de teatru înainte de a-ţi vinde o gogoaşă sau o rochiţă de plajă. Tot la mare, un banal colier cu o steluţă de mare e mai preţios decît unul de aur din magazinul Cocor, dacă ţi-l cumpără iubitul şi cu un pupic îi tatuează o amintire.

Îmi creează disconfort şi că nu mai există cultura prosopului. Cei care vin cu cearşaful şi prosopul şi le pun direct pe nisip parcă îşi doresc dinadins să se umilească alegînd să stea direct pe pămînt. E ruşinos. E ruşinos să te zgîrceşti la plajă, doar vii la mare zece zile pe an şi să-ţi iei un şezlong este de departe un mod de a-ţi striga în gura mare că ai un statut social. Aşa că buza mării a fost înţesată cu şezlonguri şi umbrele, prinse bine în pămînt ca nişte piercinguri. Am făcut greşeala, pe o plajă goală, proaspăt stropită de o ploaie rapidă, să-mi aşez prosopul în faţa unor şezlonguri. „Am dat bani să stau aici cu copiii, să-i pot supraveghea, daţi-vă la o parte! Dacă vreţi să vă pună prosopul în cap şi să dea cu nisip, rămîneţi aici!“, am primit ameninţarea ţîfnoasă a unei cucoane cu pălărie şi buzele ţuguiate de revoltă. I-ar fi prins bine o bere. Asta dacă la Eforie nu te-ar întreba toţi vînzătorii: „Fără alcool, nu?“, atunci cînd ceri o halbă. Se pare că se vînd din ce în ce mai bine.

La Eforie există însă distracţii care te umplu de nostalgie pînă la lacrimi. Bicicletele duble, neunse la roţi, să simţi că mergi la sală, nu la promenadă, îţi redau roşul în obraji. Jur că, dacă mai spărgeam încă 5 lei la cursele de căluţi, în care trebuia să introduci o bilă în gaura cu punctajul cel mai mare, ca armăsarul tău să se deplaseze cît mai mult, sigur cîştigam. Dar Cupidon, căluţul meu, nu mi-a purtat, pare-se, noroc. Mi-a plăcut însă să ascult ţipetele vesele de copil care şi-au luat valurile ca backing vocal. E frumos la mare.

Nimic însă nu m-a tulburat mai tare ca întîlnirea pe care am avut-o. Un sunet grotesc, de sfîrşit de lume, un fel de cîntec al disperării. M-am întors speriată. O femeie tîra doi băieţi cu spinarea făcută arc, cu priviri de vid, ologi, cumpliţi la vedere, slabi ca nişte arătări din altă lume. Treceau legănat într-un decor de colaci coloraţi de baie şi haine fosforescente, cerşind. Nu puteai să-i priveşti, capul se ferea instinctual la vederea lor groaznică, bărbaţii se dădeau bărbaţi şi încercau să se uite. După un moment de paralizie, unii se scormoneau după portofele, alţii rămîneau trăsniţi.

Altădată l-am văzut pe unul dintre ei stînd într-o margine de trotuar şi urlînd un fel de cîntec. Pe celălalt băiat îl pusese femeia într-un cărucior, ca unul de butelii, şi-l trăgea după ea prin staţiune. Erau peste tot. Aşa că am hotărît: mă voi duce la poliţie.

A doua zi am întîlnit un echipaj: doi poliţişti şi un jandarm.

„Vreau să vă fac o sesizare!“

„Sigur, domnişoară, vă rog“, şi şi-au dat toţi jos ochelarii de soare.

„Este o femeie care merge cu doi băieţi schilodiţi prin staţiune. Îi tîrăşte prin gălăgie, noaptea tîrziu, la cerşit. E inuman, băieţii ăia ar trebui să fie într-un sanatoriu...“, mă aprind. Le spun şi că ies seară de seară, că e o vedere cumplită, sugerez că ar putea fi o reţea de cerşetori, plusez cu: „e posibil ca băieţii să fi fost bătuţi cu acest scop, să fie buni de cerşit, cum ştim că se mai întîmplă...“

„Nu puteţi dovedi...“ sare ca ars de nisipul fierbinte jandarmul.

„De ce n-aţi mers atunci la poliţie?“, preia controlul celălalt.

„Legea interzice cerşitul doar celor apţi de muncă, nu şi persoanelor cu handicap“, completează al treilea, uitîndu-se undeva peste umăr. Am pierdut contactul vizual, am pierdut şi deznodămîntul. Reiau.

„Înţeleg, domnişoară, vă creează disconfort...“

Reiau.

„Înţeleg, aţi venit să vă distraţi, vă creează disconfort...“

Şi primesc un număr de telefon, de la Poliţie, sediul central, să reclam acolo.

Din jocul de-a vacanţa nu ai voie să ieşi. Ai adunat bani tot anul să mergi la mare, poate ai împrumutat ceva de la vecinul, ţi-ai luat hainele cele mai bune, te-ai pregătit sufleteşte pentru a te simţi bine. Nu ai voie să ieşi din piesa lui Mihail Sebastian.

Eforie are aceeaşi mare cu valuri demne de un rege, pe care o iubesc, comercianţi seriosi, puşi pe căpătuială, haine prea scumpe şi multe, familii care vin o săptămînă şi pleacă cu bronz pentru o vară. Marea toată e o convenţie, una care ne permite să ne dezbrăcăm aproape la piele şi să ne bălăcim umăr la umăr cu necunoscuţii de care nu suporţi să te atingi în autobuzul aglomerat. Doar la mare poţi să dai pe o îngheţată cît te-ar costa pîinea pe patru zile, fiindcă la mare parcă plăteşti în lei şi gîndeşti în euro. Cînd ajungi pe impersonalul litoral, laşi grijile în accelerat sau interregio, mai nou. Şi chiar dacă te superi vreodată, asta trebuie să fie pentru că ceva îţi creează disconfort.

 Andreea Archip este reporter la TVR.