Societate

E în Piaţa Norilor. „Vrei să-ţi stea pe deşt, să stea pe umăr, să vorbească? Iei băiat tînăr. Vrei să-ţi facă pui, să ai baftă, să faci bani? Ia pereche. Te învăţ cum se face cu toţi. Sînt de 30 de ani în branşa asta. Sînt Titi papagalistul.“

Acum cîţiva ani, caricaturile profetului Muhammad publicate de un ziar danez au avut parte de o furioasă mediatizare în ţările musulmane. Au stîrnit proteste furibunde, condamnări ale Occidentului, demonstraţii, agresivitate. Acelaşi lucru se întîmplă astăzi cu filmul Inocenţa musulmanilor.

Aigner Korbinian (1885-1966) a fost un preot catolic bavarez şi un pomolog pasionat. Oponent al regimului naţional-socialist, i-a luat apărarea lui Georg Elser, autorul atentatului eşuat împotriva lui Hitler, din 8 noiembrie 1939, şi refuza, se spune, să boteze copii cu numele „Adolf“.

Trăim într-o lume ruptă total de realitate. Sărbătorim, aniversăm, comemorăm. Nu contează evenimentul. Straie naţionale, discursuri searbede copiate de pe net, morgă cît cuprinde, sute (dacă nu mii) de coroane depuse. Industria pompelor funebre la români e în floare, căci se perpetuează odată cu gargara politică.

„Partidul Democrat practică viaţa în păcat!“, strigă încrîncenat bărbatul. „Vor comunismul!“ Cu fruntea străbătută de o venă umflată în formă de şarpe, Steve Widdows îşi ţine discursul apocaliptic în faţa microfonului.

Fotografiile topless ale lui Kate Middleton, Ducesă de Cambridge, publicate săptămîna trecută în revista franceză Closer, sînt un scandal, dar şi subiectul unei poveşti relevante cu privire la modul cum funcţionează media globală în 2012.

Evenimentul televizual al săptămînii trecute a fost unul trist: încetarea emisiei postului TVR Cultural, pe 15 septembrie, la ora 23,59. Cum era şi normal într-o rubrică numită „Cultura pe sticlă“, despre acest canal am scris cel mai mult aici. L-am criticat deseori, dar am şi lăudat destule producţii ale postului.

Despre mersul societăţii româneşti se vorbeşte, şi azi, în termenii unei lipse acute de viziune pe termen lung. Ne caracterizează, adică, mai mult lejeritatea unor rezultate imediate şi efemere, şi nu răbdarea şi perseverenţa unei gîndiri de durată, a unor proiecte desfăşurate temeini.

În literatura română există cel puţin două exemple notorii despre ce înseamnă citirea unui ziar. Există, la Caragiale, ziarul citit – în noaptea furtunoasă – de Nae Ipingescu şi Jupîn Dumitrache, după cum există ziarul citit, în Moromeţii lui Preda, de frecventatorii Poienii lui Iocan.

Din rezultatele unui studiu recent al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii reiese că avorturile făcute în condiţii precare duc anual la moartea a 47.000 de femei, cele mai multe decese fiind înregistrate în ţările în curs de dezvoltare. În plus, 5 milioane de femei rămîn anual cu traume ireparabile.

Un jurnalist e supărat foc pe tinerii patriei, mulţi, care au eşuat la examenul de bacalaureat. În editorialul său afirmă că generaţiile ieşite azi de pe băncile liceelor sînt viitorul rău al patriei: o generaţie fără cultură este o generaţie aflată neîncetat în proximitatea răului şi, deci, vulnerabilă la derapaje.

Mi-au plăcut întotdeauna poveştile cu fantome. Îmi amintesc de una dintre povestirile lui Oscar Wilde, pe care am citit-o şi răscitit-o în copilărie, pînă la memorare deplină. „Fantoma din Canterville“ îi zicea şi-şi găsise locul într-o antologie de proză englezească.

Evident, Parisul nu se reduce, nici pe departe, la consum. Nu-mi voi permite, în cele ce urmează, să… caracterizez în vreun fel Parisul: îmi dau seama că mă depăşeşte. Ci doar să semnalez mici accente consumiste întîlnite în scurta-mi incursiune pariziană.

Sîmbătă iată-mă în Otopeni. Nu-i aşa, cartea de vizită a unei naţiuni. La ieşire te aşteaptă guşaţii, matahale de taximetrişti cu preţuri ucigaşe. Sticla de apă plată este 7 lei, în condiţiile în care mai mult de 2 lei nu-i la orice butic. Euro are un preţ de plîngi, la furat.

Priveliştea halbelor goale dintr-o berărie. La ora închiderii, valurile de bere se retrag şi lasă în urmă o întindere de halbe pe care spuma imprimă pete uscate sau pufoase, pelicule irizate, dîre fine, ca de nisip, bulgări afînaţi, ca norii: contururi, volume şi figuri cu mult mai expresive decît zaţul rămas în ceştile de cafea.

În ultima vreme s-a vorbit din ce în ce mai mult despre banii europeni şi POSDRU, titrîndu-se cu litere de-o şchioapă că, din nou, „şi-au bătut joc“ de fondurile nerambursabile destinate dezvoltării societăţii româneşti. Despre ce este vorba şi „cine“ şi-a bătut joc de „cine“?

Despre Silviu Prigoană am mai scris anul trecut, de Sărbători, cînd se transformase în Moş Crăciun mutant, verde, ca să transmită la TV mesajul de sărbători al Rosal-ului, în spoturi publicitare. Între timp, energicul om de afaceri a pierdut ruşinos, cu 16,5%, la alegerile pentru Primăria Bucureştiului, iar luni şi-a dat demisia din PDL.

În 2003, scriam despre el: „Este spilcuit, frumuşel şi are un zîmbet atît de dulce, încît îţi vine să-l întinzi pe pîine, cu unt, în loc de miere. Dacă l-ar mai fi prins, cu siguranţă bunică-mea s-ar fi înnebunit după el. Numai că, în afară de faptul că ar fi putut face deliciul bunicuţelor, Mihai Gâdea de la Realitatea TV nu prea are multe motive să se afle în centrul atenţiei.

La Sfîntu Gheorghe, viaţa are alt ritm. Drumul de peste patru ore cu vaporul, de la Tulcea, te pregăteşte pentru ritmul ăsta. Te simţi de-al locului, de cum pui piciorul pe drumul nisipos care leagă debarcaderul de sat. Printre cei care se pregătesc să coboare de pe Catamaran, un bărbat încă tînăr îşi face loc printre călătorii amestecaţi: turişti şi localnici.

Din punctul meu de vedere, întrebarea acestui final de vară nu este de ce tace dl Traian Băsescu, ci mai curînd de ce pleacă din muzică – şi de la Iris – Cristi Minculescu. În faţa unor contemporani trebuie să-ţi măsori bine cuvintele – orice laudă exagerată cade-n penibil, mai ales într-o ţară care de pe urma cultului personalităţii a suferit binişor.

Deplîng de ceva vreme, cu amărăciune şi ciudă, şubrezirea dreptului ca sistem de norme juridice, desconsiderarea dreptului ca ştiinţă socială, batjocorirea dreptului ca ordine statală. Trăim într-o ţară şi-ntr-o epocă în care dreptul pare că se dezarticulează şi se travesteşte într-un amalgam flasc precum ceasurile care curg ale lui Dalí.

Momentul „perlelor de la bacalaureat“ este, în fiecare an, intens mediatizat şi savurat de întreaga naţiune: ziarele şi televiziunile aloca spaţii largi formulărilor inepte, cu haz sau fără, găsite în lucrările elevilor. Tineri dezinhibaţi povestesc cum n-au învăţat mai nimic peste vară, cum eşecul de la examen nu-i chiar o catastrofă.

Prima pe care am văzut-o ţinea atîrnată de braţ una din plăsuţele alea de hîrtie cu mînere de sforicică. De la Sephora. Din plăsuţa destul de roasă de atîta purtare, se iţea creştetul unei sticle de apă minerală mică. A doua s-a urcat o staţie mai încolo. Cu o plăsuţă aproape identică, numai că pe ea scria The Body Shop.

De foarte curînd, am avut plăcuta surpriză să constat că ultimul film al lui Woody Allen, To Rome, with Love (Din dragoste pentru Roma) rulează la Cinema Studio, în avanpremieră. Am alergat să-l văd, cu nerăbdare. Şi a fost o revelaţie. Mi-a plăcut cum nu mi-a mai plăcut demult un film de-al lui, de la Match Point (2005) încoace.

Eşti şofer? Ai rămas în pană. Eu în ultima vreme o păţesc des. Maşina trage, dar cauciuce mici de vară mi-au făcut festa. La fiecare bordură (că la Bucureşti urci borduri ca să parchezi) mi se dezumfla cauciucul. Pană. Mi-am dat jantele la frecat de rugină. Aceeaşi poveste.

De fiecare dată cînd vine vorba despre bani sau bogăţie, îmi amintesc întîmplarea pe care mi-a povestit-o un amic, aflat pentru o lungă perioadă de timp la studii în Franţa. În după-amiaza pe care amicul mi-o evoca, se întorsese mai devreme acasă, fiind una dintre acele zile mohorîte de toamnă în care orice oraş respiră un aer apăsător.

În Domul Sf. Bartolomeu din Frankfurt, în transeptul nordic, se găseşte un basorelief din lemn pictat cu Cina cea de taină. În farfuria din mijlocul mesei se află nu peştele, ci un cîrnat. Poate chiar un sîngerete, dacă ne luăm după culoare. O adaptare candidă şi firească la bucătăria locului.

Nunta Elenei Băsescu a devenit un eveniment naţional, într-un sezon de secetă, în care au scos capul cel mult buruienile mondene de la Capatos şi Cancan TV, pseudocelebrităţi care îşi petrec viaţa mai degrabă la televizor decît pe-acasă ori la un ipotetic serviciu.

Felicit Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca de fiecare dată cînd dă publicităţii un nou raport al monitorizării privind calitatea limbii române la TV, realizat de cercetătorii Institutului de Lingvistică. Acest demers mi se pare mult mai important decît alte monitorizări iniţiate de Consiliu, referitoare la emisiunile de divertisment sau la durata publicităţii.

După organizarea unei vizionări a cîtorva filme ale tatălui meu, regizorul Slavomir Popovici, primesc un mesaj neaşteptat: acesta venea de la urmaşul unui personaj din filmul Uzina (realizat în 1963, un eseu cinematografic despre Uzina 1 Mai din Ploieşti). Domnul în cauză, Alin Tomozei, este nepotul lui Dimitrie Tomozei, nimeni altul decît directorul Uzinei din film. La doi ani de la filmări, bunicul său a fost găsit mort în uzină. Circumstanţele morţii sale din 1965 nu sînt nici acum total elu

Nu e în intenţia mea de o oferi un pronostic referitor la cine va cîştiga preşedinţia Americii în noiembrie a.c.; competiţia pare a fi, în acest moment, strînsă (cu un uşor avantaj pentru preşedintele în funcţie, Barack Obama, faţă de contracandidatul Mitt Romney).

Cu cîteva zile în urmă, TVR 3 a difuzat piesa de teatru Valiza cu fluturi, a cărei premieră a avut loc în anii ’70. Am încercat să ghicesc care a fost motivul pentru care telespectatorii au fost invitaţi să vadă această piesă. Subiectul? Unul tipic pentru anii fierbinţi ai comunismului.

„Aaa, vă cunosc de undeva“, zice femeia blondă, mustăcioasă şi crăcănată. Zîmbeşte larg în direcţia mea cu nişte dinţi prost faianţaţi. Ridică din sprîncenele subţirele desenate într-un tatuaj decolorat, albăstrui. Ştiam clar că nu are de unde să mă cunoască, dar am îngăimat un „Eee, mă confundaţi, nu sînt vreo celebritate, blablabla...“

Abia în ultimul timp, în perioada cînd a mea odraslă era mică, am conştientizat ideea de... peşte. Ideea, precum şi peştele în sine: medicul pediatru spunea să-i dăm peşte măcar o dată pe săptămînă... Omega 3... etc. Pentru mine, a cam fost o surpriză. Şi o problemă, avînd în vedere că, în familia mea, peştele aproape nu exista ca aliment.

Bomba este singura soluţie pentru Litoralul românesc. Nu văd alta. Jeg, jeg, jeg şi un Mazăre ce promovează ruina Constanţei, fiţele de neam-prost într-un jeg de nedescris. Lipsa gospodarului. De la Năvodari la Vama Veche. Spaţiul hoţilor, unde dai lovitura şi fugi, fugi, fugi.

Cocoasa şi nebuloasa bucătărie mexicană… tortilla, taco, nachos, fajita, burrito, tamal, quesadilla – ce-s toate acestea? Din vaga mea experienţă bucureşteană, înţelesesem că mîncarea mexicană se reduce la o multitudine de rulouri şi cornete din cocă jilavă, umplute cu tocături, prăjeli şi sosuri de-a gata, mulse din ugere de gumă aninate deasupra tejghelei.

Începutul lui iulie. Cuptor. Sînt în trenul de noapte ce a plecat din Bucureşti către Timişoara. Călătoria ar trebui să dureze nouă ore, însă trenul rareori ajunge atunci cînd spune CFR că trebuie să ajungă. Am un pat îngust într-o cuşetă de şase persoane, unde sîntem însă doar trei. Aerul condiţionat îmi dă fiori reci.

Primul alb care a păşit pe Lună era negru şi cînta la trompetă. Moartea lui Neil Armstrong, astronautul, a provocat pe Facebook şi acest gen de glumă, pe lîngă o mie de status-uri respectuoase, de la revedere. Şi care-ar fi problema? Cu glumele, nici una: funcţionează şi ca epitaf, dacă nu sar peste cal.

Mercenarii noştri sînt buni, oricît de răi ar fi în realitate şi oricîte mîrşăvii ar fi făcut. Cît sînt ai noştri, închidem ochii la toate lucrurile reprobabile la care s-au dedat – ba chiar îi apărăm la nevoie – şi beneficiem de serviciile pe care ni le aduc. În momentul în care trec însă în tabăra cealaltă, vedem dintr-o dată cît de ticăloşi sînt.

În fiecare an, finalurile de august îmi produc o duioşie nejustificată. Dintr-odată ceva se schimbă iremediabil în lumea din jur, lumina e altfel, parcă şi sunetele au un alt ecou. Oamenii încep să-şi revină din toropeală, însă gesturile şi mişcările lor au încă o lentoare ce-ţi aminteşte de Portugalia sau de o altă ţară fantastică din Sud.

După cum probabil se ştie, noi, cei de la Dilema veche, sîntem plătiţi foarte bine. Eu, de exemplu, cu banii pe primele şase luni ale lui 2012 mi-am cumpărat un submarin galben – şi intenţionez ca din banii pe următoarele şase luni să-mi cumpăr un hotel pe nume California.

De cîteva luni încoace, România pare o ţară formată numai din adulţi cu drept de vot. Noi, cei care ne-am exercitat dreptul naţional la da sau nu, ne comportăm ca şi cum patria ar aparţine mereu numai timpului prezent, un timp prelungit inadmisibil cu bălăcăreli în jurul referendumului. Dar ne comportăm, de asemenea, ca şi cum viitorul ne-ar aparţine la nesfîrşit.

Erau pe raftul cel mai de sus din magazin. Al naibii de scumpi pentru un pachet slăbănog de biscuiţi. Cereale integrale şi bucăţele de măsline, dacă mă înţelegeţi. Ingrediente crescute organic, măsline fericite. L-am luat, urmare a deselor pulsiuni de a mînca sănătos şi prietenos cu mediul. Au un gust groaznic, oameni buni. În gură parcă mi-a explodat un sac de nisip.