Aoleu, s-a măritat EBa!...
Nunta Elenei Băsescu a devenit un eveniment naţional, într-un sezon de secetă, în care au scos capul cel mult buruienile mondene de la Capatos şi Cancan TV, pseudocelebrităţi care îşi petrec viaţa mai degrabă la televizor decît pe-acasă ori la un ipotetic serviciu. Faptul că avem de-a face cu o fiică de preşedinte, pe deasupra şi europarlamentar, a fost de ajuns pentru ca tabloidele şi televiziunile să ia în braţe întreaga poveste. Dar cum şi de ce s-a lăsat EBa îmbrăţişată?
E adevărat, o imagine face cît o mie de cuvinte. Însă ea nu foloseşte nimic fără cuiul în care o agăţi. În cazul nunţii Elenei Băsescu, acest cui a fost virtual şi s-a numit Twitter. De pe 30 august şi pînă luni, la prînz, Elena Băsescu – sau ghost writer-ul acesteia – pusese pe @Elena_Basescu cam 35 de imagini de la căsătoria civilă, nuntă şi petrecerea de la Snagov.
Ce înseamnă asta? Ca să înţelegeţi cum funcţionează lucrurile între celebrităţi şi media, un tip ca Irinel Columbeanu a fost caracterizat drept publicity freak fiindcă a trimis la 20-30 de ziarişti mesaje care anunţau evenimente ca o nuntă sau un botez. Se încadrează Elena Băsescu în aceeaşi categorie? Mai greu de spus, mai ales că există o circumstanţă atenuantă: orice tînără femeie îşi doreşte, cu atît mai mult cu cît e mai inocentă, ca de nunta ei să afle cît mai multă lume. Rochia de mireasă e făcută special pentru ca să fie văzută – o dată, dar bine. Iar rezervele de inocenţă ale Elenei Băsescu sînt greu de intuit pînă la capăt.
Mai clare sau mai ceţoase, mai glam sau mai de tabloid, pozele EBei de pe Twitter au avut încărcătură factuală şi au fost încadrate în timp şi spaţiu prin mesajele precise care le-au însoţit. Numai bune pentru reporteri. Deci, aici, a existat un anume grad de premeditare, mai ales că tot pe @Elena_Basescu găsim o trimitere la un comunicat de presă din 30 august, în care fiica preşedintelui şi soţul ei, Bogdan Ionescu, dezmint lucruri ca prezenţa Serviciului de Protecţie şi Pază la petrecerea de la Snagov, dar dau detalii referitoare la naşi sau preţul rochiei (4500 de euro) şi, mai ales, spun că vor pune la dispoziţia presei „cîteva fotografii şi imagini video, care vor putea fi publicate şi difuzate în mod liber“.
Nu mai e cazul s-o întoarcem pe toate feţele, Elenei Băsescu i-a plăcut să se vadă la TV şi în tabloide. Muritorii de rînd au cîteva zeci de RON pentru anunţuri de mică publicitate ca să-şi atingă astfel de scopuri, EBa are un tată preşedinte şi un capital de celebritate dorobănţeană. Dincolo de bucuria inocentă, putem vorbi de o manevră de imagine premeditată? Şi, oricum, dacă putem vorbi, ce-au obţinut EBa şi PDL din asta?
Prima întrebare nu prea are sens. După petrecerea de la Snagov, au apărut imagini video din abundenţă. Imaginile filmate arată alţi invitaţi care filmează alte imagini şi tot aşa. Raportat la cei 600 sau 800 de nuntaşi, dorinţa exprimată de Elena Băsescu în comunicatul de presă – „vă adresăm rugămintea de a ne lăsa să ne bucurăm în linişte, alături de cei dragi, de acest eveniment“ – e ori ipocrită, ori, din nou, inocentă. Ori amîndouă. Cu alte cuvinte, problema familiei Băsescu nu a fost dacă să se vadă în presă cu nunta, ci cum să se vadă, odată ce a gîndit o ceremonie cu mai mult de 30 de intimi. Sau, în fine, odată ce nunta a fost imperios necesară într-un an electoral infect, plin de umori negative. De aici, manifestanţii anti-Băsescu de la Primărie. Dar şi altele.
Cine a avut răbdare să se uite la imaginile de la nuntă în weekendul 1-2 septembrie – de fapt, a fost mai greu să te adăposteşti de bombardamentul televiziunilor şi site-urilor mondene cu ele – a putut vedea o serie de lucruri prea puţin simpatice. În primul rînd, a fost propensiunea invitaţilor pentru muzica de periferie, zisă populară, acel gen alterat de horă, bătută şi naiba mai ştie ce ne mai distruge timpanele pe la toate nunţile de mahala din România. Elena Udrea, ţopăind pe tocuri într-o astfel de horă, într-o rochie de culoarea numită prin pieţe siclam, este imaginea definitorie a inadvertenţei istorice şi geografice în care trăim. Am mai văzut un domn scund, fără sacou, cu ochelari şi privirea tulbure, lălăind exuberant şi tropăind pe „Treceţi, batalioane române, Carpaţii“, într-o ipostază la fel de definitorie, dar cutremurător-caragialescă, mai ales dacă ne gîndim că domnul cu pricina a fost vreo patru ani premierul României. Faţă de el, ceilalţi domni, cu sacou şi mai puţin agitaţi, au putut părea decenţi. Faceţi însă un exerciţiu mental: cum ar fi arătat Angela Merkel, Tony Blair, Barack Obama şi alţii ca ei bătînd din palme pe marşuri, la o astfel de paranghelie? Sau, dacă nu, distribuiţi-i în roluri pe Maniu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Ion I.C. Brătianu şi alţii. Are sens? Nu.
Asta presupunînd, desigur, că la casting nu participă USL-ul, care s-ar achita de roluri cu brio.
Presa, care în ultima vreme aspiră mai degrabă la un scăunel la masa aceea din spate a petrecerii – şi, ca la Snagov, trăieşte din firimiturile de pixeli aruncate de alţi meseni mai cu vază – n-a făcut mare caz de toate acestea, fiindcă şi ea mai urlă prin editoriale cîte-un abţiguit „Treceţi batalioane române...“, de cîte-un 1 Decembrie, atunci cînd nu poartă tocuri de 12. Ştirile şi fragmentele video au fost date neutru, fără „Ce-ţi mai place să...“, dar nimic nu a împiedicat tabloidele să numească invitaţii cu alinturile pe care nu ziarele, ci ei înşişi şi le-au inventat, în vremurile de aur în care Dorobanţiul era ce e azi Centrul Vechi: EBa, Syda, Poponeţ.
Nunta Elenei Băsescu a fost un balamuc opulent, pe care electoratul l-a resimţit ca atare şi s-a frustrat. Şi dacă e ceva care nu e frustrare în tot balamucul, e compasiunea pe care o resimţi atunci cînd asişti la pornirea gregară, maslowiană, a unor inşi răsăriţi pe scena publică de nicăieri, plini de o forţă ascensională şi o rapacitate care, la scară istorică, înseamnă o fragilitate de neînchipuit.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
