De cîte ori merg în Franța, mă surprinde același lucru pe care îl știu de mult: arta conversației. Nu vorbesc despre acea artă a etichetei de la curțile aristocratice și nici despre discuțiile intelectuale ale Saloanelor, ci despre cea mai comună și democratică formă de convivialitate, nelipsită din instituția tipic franceză a bistro-ului. De data aceasta, observația mea participativă prin bistrourile din Provence a fost însoțită de vizitarea unei superbe expoziții de la Vieille Charité din Marsilia, dedicată Banchetului. Și conexiunile, analogiile și speculațiile au început să se țină lanț…

Comensalitatea este una dintre in­sti­tu­țiile fondatoare ale umanului, făcînd trecerea de la hrănirea biologică la împărtășirea socială a mîncării, este actul de întemeiere a socialului și sociabilității. Symposion-ul grec, banchetul etrusc inspirat de cel grec, convivium-ul roman, banchetul divin despre care vorbește Profetul în Coran etc. sînt doar cîteva ipostaze ale acestei instituții universale a comensalității sacre și civice deopotrivă. Sacră, căci ea presupune totdeauna un sacrificiu adus zeilor; civică, deoarece aduce în jurul animalului sacrificat pe cei de-o seamă – în speță, pe toți „cetățenii“ cetăților grecești. Se spune că Prometeu a fost cel care a așezat acest partaj în favoarea oamenilor, dedicînd zeilor doar fumul înmiresmat al cărnii, mai potrivit naturii eterice a divinității, pentru a păstra materialitatea alimentelor pentru oameni și poftele lor prea omenești. Cum să nu te ducă gîndul, mai ales acum, în ajun de sărbători, la prometeica pomană a porcului, zisă pe alocuri și „aburul lui Dumnezeu“?…

Banchetul avea, în antichitate, două părți: prima, dedicată mîncării propriu zise, și o a doua, symposion-ul (dedicat băutului împreună, sympinein), rezervat discuțiilor animate de vinul îndoit cu apă – cel „crud“, degrabă îmbătător, fiind apanajul „barbarilor“. Pe vremea cînd Europa era încă împărțită după o axă Nord-Sud, cultura vinului (degustat, nu băut) a rămas norma Sudului „civilizat“, în timp ce cultura berii și, mai departe, aceea a tăriilor albe, date cu sălbăticie peste cap dintr-o înghițitură, erau proprii Nordului „barbar“. Elogiul vinului vorbit al „banchetelor“ ne-a însoțit istoria de la Platon la Păstorel Teodoreanu, trecînd prin socraticul meu vecin, nea Baciu, care m-a trezit într-o noapte să-l ajut să vorbim o damigeană de vin de care nu se putea apropia de unul singur.

Bistro-ul francez este un demn urmaș al acestei tradiții, filtrat prin rafinamentul impus de eticheta de curte, revizuit de „banchetul republican“ și devenit, în contemporaneitate, axis mundi al cartierului popular. Aici, mai mult decît oriunde, te poți delecta cu inepuizabila artă franceză a conversației. Este, desigur, și o formă de politețe față de client, dar este mult mai mult decît atît: este plăcerea vorbei care se rostește prin mimică și care transfigurează cele mai anodine chipuri; este respect pentru celălalt, dar anulînd ierarhiile sociale; este improvizație du tac au tac, polemică à bâtons rompus, conversație ce se etalează de la platitudini jucăușe la jocuri sclipitoare de cuvinte. Și, mai presus de toate, este artă pentru artă, căci depășește cu mult interesul comercial de seducție a clientului.

Prețul de plătit pentru acest spectacol al unui mod de a fi este fetișismul francez al limbii, enervant pentru lumea noastră anglo-globalizată, care nu poate înțelege țîfna franceză de a spune souris în loc de mouse. Așa este, dar există și în asta un charme tipic francez…

Nu poți să nu compari această artă a conversației din bistro-urile franceze cu alte cîrciumi culturale. Îmi aduc aminte, în acest sens, de cele din Turcia, Israel sau Tunisia, pe unde am mai ajuns și eu. În Turcia, de pildă, m-a impresionat totdeauna vigilența patronilor de meyhane din zonele turistice, care urmăresc dintr-un colț de sală ca toți clienții să fie bine serviți și mulțumiți. Iar chelnerii chiar știu să facă acest lucru. Doar că o fac mimetic, improvizînd în funcție de cultura și tabieturile presupuse ale clientului, pentru a-i face acestuia pe plac: nu mai sînt turci, ci, după caz, americani, germani, italieni, ba chiar… români. Nu este o artă a conversației, ci o strategie de vechi negustori orientali.

Și la noi? Ei bine, sociabilitatea românească – și, mai larg, balcanică – este o practică, nu un discurs sau o strategie. Ne simțim bine împreună cu ai noștri și facem tot posibilul să mîncăm și să bem împreună cu ei. Nu cu toți, nu cu oricine – drept care nici nu prea ne interesează ceilalți… Dar „între noi“ știm să mîncăm, să bem și să bîrfim (adică echivalentul de cultură orală al conversației culte) ca puțini alții. Cîrciuma este, categoric, un spațiu de socializare, dominat de figura aluziv erotică a Cîrciumăresei sau de cea liniștitor protectoare a unei Mami arhetipale, dar ea se poate naște din senin oriunde putem să ne simțim bine, din ograda proprie, la un „grătărel“ la margine de ceva. Nimeni nu-și pune însă problema cum să ne simțim bine sau să-i facem pe alții să se simtă bine: pur și simplu, e un know-how tradițional

Am avut și latura noastră de „artă a conversației“, urbană și boemă, ironică sau crepusculară, oficiată de un Păstorel sau de un Mateiu Caragiale. Spun „am avut“, căci s-a cam dus. Vorba lui Păstorel: „Aroma vinului trecut / Încet la cap se suie, / Era pe cînd nu s-a băut, / Azi l-am băut şi nu e“. Cu sau fără artă a conversației, plăcerile vinului vorbit ne însoțesc încă amarurile vieții. Așa că vă urez și eu, precum același Păstorel: „M-a ajuns amarul, / Apa şi veninul: / Să vă fie anul / Cum v-o fi şi vinul“. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.