„Miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi“ – spunea poetul. Asta era demult. Acum miroase a şorici şi slană peste oricare vamă. Porcul, animalul nostru de suflet şi trup, migrează de ceva vreme, s-a instalat şi el în mobilitate – cum ar spune Dana Diminescu. Circulă sub formă de pachete pe toate rutele internaţionale de autocare, şi-a creat chiar o reţea de microbuze care pleacă regulat din fiecare al doilea sat al României spre oraşe din toate colţurile Europei, cu mesaje de acasă: „ţineţi aproape!“ – cum ar fi spus, altădată, Tucă.

Pachetele de la părinţi sînt un fenomen social delicios. Le întîlneşti la toţi studenţii plecaţi la studii în centrele universitare ale României, le întîlneşti şi printre cei care nu mai sînt de mult studenţi, care au deja propria lor casă, dar sînt tot departe de acasă. „Domn’ profesor, nu vreţi şi dumneavoastră o ţuică, o zacuscă sau o gîscă?“ – mă mai întreabă, uneori, cîte unul. „Iar mi-au trimis ai mei un pachet cu mîncare, nici nu mai ştiu ce să fac cu el.“ Schimbîndu-şi gusturile şi dieta, unii dintre ei au ajuns chiar să evite să mai treacă pe „acasă“ de frica sacoşelor cu care ştiu că se vor întoarce... acasă. Dar pachetele îi urmăresc peste tot şi, cu riscul saţietăţii, tot aduc bucurie pretutindeni. Iar în străinătate, acestea nu sînt primite niciodată cu rezerve: „da’ nişte varză/leuştean/ borş/ţuică/slană ca la noi nu-mi trimiţi şi mie, măi mamă? Că ăştia, aici, n-au aşa ceva...“

Sport naţional, pachetele îşi înteţesc ritmul cînd intră pe linia dreaptă a sărbătorilor. Dacă cei ai casei nu pot ajunge acasă, vine porcul la ei. Nimic nu e mai domestic şi mai afectuos decît porcul din bătătură. Peste mări şi ţări, el ţine legăturile familiei, păstrînd taina sfîntă a comensalităţii. În România reală, porcul este identitar, chiar dacă oaia mioriţă rămîne icoana României legale.

De la Marcel Mauss încoace, teoriile darului s-au împărţit în două: cele care văd în dar, în primul rînd, un mijloc, şi cele care consideră că darul este mai degrabă un scop în sine. Un mijloc de a obţine, transmite şi schimba ceva; un scop menit să păstreze/refacă/întărească relaţiile dintre cei care schimbă daruri. În cazul „pachetelor“, se poate vorbi şi de una, şi de alta. În timpul comunismului, acestea intrau în schimburile de subzistenţă ale gospodăriei difuze, despărţite de industrializare în cei care au rămas în sat şi cei care au plecat la lucru în oraş. Ultimii veneau cu uleiul şi cafeaua, primii ofereau brînza şi ouăle; şi unii, şi alţii se strîngeau în jurul porcului, de sărbători. Cu toţii păstrau astfel legăturile de familie dincolo de distanţele geografice şi de constrîngerile ideologice.

Lucruri similare se întîmplă şi în alte colţuri ale lumii. Este cazul, de pildă, al emigranţilor din Estremadura, care, o dată pe an, sărbătoresc fără excepţie o „zi a emigrantului“, întorcîndu-se în regiunea lor natală pentru a participa la faimoasa matanza extremena – un fel de Ignat ce constă în sacrificarea rituală a porcului, urmată de consumarea colectivă a acestuia en buena amistad. „Moment culminant şi festiv al anualei şi familialei producţii de autosubzistenţă pînă acum vreo 20 de ani, matanza s-a schimbat în mod radical. Ea nu mai este principala grijă – şi orgoliul – fiecărui şef de familie. (…) Lipsesc dimensiunea necesităţii, funcţionalitatea şi orgoliul de a fi satisfăcut nevoile unităţii domestice şşi se stingeţ în acelaşi timp competiţia dintre familiile satului («porcul meu a cîntărit mai mult decît al tău»). (…) Cu toate acestea, pentru părinţii şi bunicii emigraţi la Sevilla, matanza este importantă deoarece aceştia consideră că tinerii lor urmaşi, deveniţi citadini, în lipsa cunoaşterii vechilor practici, trebuie să participe măcar la această abundenţă festivă de provizii. Astfel, această sărbătoare, în acelaşi timp familială şi colectivă, cu adevărat nouă şi laică deoarece este separată de referinţa religioasă explicită, este gîndită de către emigranţii maturi în funcţie de ceea ce înţeleg ei să transmită: celebrarea hranei pămîntului, tierra, semnificativă simbolic.“ Matanza ia astfel forma unei „matanza didactica“, după cum se exprimă Catani, deplasînd modul cutumiar de celebrare şi consum a hranei, de către un grup, într-o punere în scenă festivă a grupului însuşi. Ca şi la noi, tăierea porcului nu prea mai este sacrificiu, ci a devenit consum, dar un consum ritualizat, care continuă să-şi îndeplinească menirea de comensalitate familială.

„Eşti ceea ce mănînci“ – se spune. „Noi sîntem orez“ – spun japonezii, dar şi alţi asiatici. Îmi aduc aminte de colegul meu indian pe care l-am surprins într-o noapte scotocind prin bucătăria mea: „Nu ai nişte orez?“ – m-a întrebat el, cu disperare în glas, cînd m-a văzut. După o săptămînă de alienare culinară, pur şi simplu nu mai putea.

„Noi sîntem porc“ – ar trebui să spunem noi, românii. Să mă ierte vegetarienii, dar asta e cultură, nu ideologie, nici psihologie. Şi asta e moştenirea noastră culturală a porcului. Nu neapărat sau nu doar ca alimentaţie, ci mai ales ca ritual familial şi comunitar, ca schimb ritualizat de daruri. Pe vremuri se chema pomana porcului – sau, mai frumos, „aburul lui Dumnezeu“; acum a devenit pachetul cu d’ale porcului de acasă. Într-un fel sau altul, porcul îi uneşte însă în continuare pe români: „ia la mama doi cîrnaţi şi să ne avem ca fraţi!...“  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.