Ce să spun, mie mi-au plăcut alegerile astea... Staţi uşor, nu vă grăbiţi să mă înjuraţi. Nu mă bucur de succesul PSD – este doar o victorie à la Pirus, taman bună să închege nişte coaliţii reactive anti-Ponta, după modelul celor anti-Băsescu. „Plăcerea“ mea nu vine nici din eşecul lui Băsescu sau al dreptei (care dreaptă?): era vizibil pentru oricine avea ochi de privit. În plus, mă refeream la alegerile europarlamentare de-a lungul şi de-a latul Europei, nu doar în ţărişoara noastră. Mi-au plăcut, deci, doar într-un fel anume: au fost suficient de catastrofale (sper...), încît clasa politică „tradiţională“, de orice culoare ar fi ea, să fie atinsă în singurul loc unde o doare: ameninţarea propriei puteri. Altfel spus, optimismul meu (destul de fragil...) se datorează faptului că situaţia este suficient de gravă – nu doar în termeni „obiectivi“, ci şi „subiectivi“, ca spaime electorale – pentru a obliga clasa politică să înceapă să gîndească. Şi, căzînd ea – vrînd, nevrînd – pe gînduri, să înveţe şi să comunice. Căci ceea ce mi se pare că au în comun toate aceste alegeri naţionale este condamnarea – reactivă, emoţională, haotică, iresponsabilă, minoră sau deja majoră, ziceţi-i cum vreţi – autismului politic, a prăpastiei cronicizate dintre Putere şi Societate. „Cu noi nu mai vorbeşte nimeni!“ a constatat „prostimea“, cum ne place nouă, oamenii deştepţi, să numim grosul societăţii. Aşa că s-a uitat în gura celor care au stat de vorbă cu ei şi pe limba lor. Populism? Desigur, din plin. Dar somnul politicului naşte totdeauna populism. Şi, în plus, nu cumva captatio benevolentiae face parte din fişa universală a postului de politician?

Să ne întoarcem însă la cazul românesc. „6% înseamnă eşecul unui fel de a te raporta la cei din jurul tău“ – declară Cătălin Tolontan şi avertizează: „Nu ne mai certaţi!“ Aşa este, dar este şi ceva mai mult. 

Să luăm, de pildă, unul dintre afişele de promovare ale „generaţiei în blugi“: „Ştiai că în România un om în vîrstă decide pentru viitorul a trei tineri care refuză să participe la vot?“ Alături, fotografia unui bătrîn în ultimul hal de decrepitudine, mai înspăimîntătoare decît imaginile acelea de pe pachetele de ţigări, care vor să te facă să te laşi de fumat. În spaţiul virtual, această înfierare a bătrînilor s-a cuplat cu un mai vechi articol al lui Mircea Mihăieş: „Matusalem votează“. „M-am săturat ca destinul meu de om activ să fie pecetluit de spaimele, frustrările, hachiţele nevrotice ale unei armate în derivă, ale celor care s-au adaptat de minune la situaţia de cerşetor, după ce, o viaţă întreagă, au fost simple dispozitive de ventilare a idioţeniilor comuniste.“ Şi adaugă: „Miliarde de dolari au fost virate – legal sau ilegal – spre plata pensiilor, pentru că de acolo venea votul cel gras: votul neputinţei şi-al înapoierii programate.“ Pensiile sînt, deci, un soi de mită electorală?

Desigur, ca persoană privată, domnul Mihăieş are totală libertate să-şi exprime opiniile. Nu este deci o acuzare, ci o ilustrare a unui tip de discurs pe care îl regăsim, ca atare, şi la actori politici din mai tot spectrul partidelor. Un discurs care face din bătrîni, în general, şi din muncitorii bătrîni, în particular, un Celălalt, străinul interior, jidovul postmodern al unei ciudate democraţii.  

Acestei categorii de nonromâni i se alătură, de mult, o alta: ţăranii, adică populaţia rurală, adică jumătate din populaţia ţării. „Acel electorat va vota, şi ghici care sînt preferinţele sale la vot?“ ne avertiza şi Moise Guran, pentru a convinge electoratul urban să iasă la vot şi să contracareze astfel, pe cît posibil, votul „ălora“. Alte voci, mai direct politice, nu se sfiesc însă de ceva vreme să-i numească pe toţi aceştia, de-a valma – leneşi, beţivi, înapoiaţi etc., pe scurt, alţi străini de ţară. De ţara adevărată, vreau să spun, adică a noastră, a oamenilor care ştim cum ar trebui să fie o ţară. Şi care le explicăm oamenilor de rînd ce trebuie să facă. Şi, uneori – constată cu satisfacţie Alina Mungiu –, aceştia ne şi ascultă: „Mulţumesc că aţi făcut cum v-am rugat acum o săptămînă [adică aţi mers la vot în proporţie mai mare], cînd vă spuneam că prezenţa noastră trebuie să contrabalanseze pe oameni ca...“ Din păcate însă, majoritatea românilor sînt proşti şi nu ne ascultă!

Să tragem linie şi să facem o socoteală simplă: bătrînii, în general, muncitorii vîrstnici din urban şi ansamblul ruralului (adică aproximativ două treimi din electorat) nu sînt români adevăraţi şi adevăraţii votanţi democratici ai ţării trebuie să scape de ei. Încercaţi cu cianură, domnilor, e mai rapid! (Unii dintre dumneavoastră veţi spune, poate, că PSD-ul nu intră aici, că toţi „ăştia“ sînt bazinul său electoral moştenit de la Iliescu, pe care l-a întreţinut cu folos şi nu are deci de ce să-l repudieze. De acord, dar asta nu înseamnă că-i şi pasă; de fapt, nu-i pasă de nimeni.)  

Să tragem altă linie şi să facem altă socoteală. Românii sînt nemulţumiţi de români. O ştim, există studii în acest sens şi am vorbit despre acest lucru cu alte ocazii. Parţial cel puţin, această stare de spirit se datorează însă faptului că întreaga clasă politică şi făcătorii de opinie din jurul ei sînt nemulţumiţi de alegători şi le-o repetă cu fiecare ocazie; iar la nervi, îi fac ba pe unii, ba pe alţii, ba pe toţi, în fel şi chip. Problema e că dacă eu sînt nemulţumit de vecinul meu şi, eventual, îl înjur peste gard, ţara nu va avea de suferit prea mult. Dacă sînt însă om politic şi vreau ca vecinul să mă aleagă, mai înţelept ar fi să schimb două vorbe cu el, aşa, ca între vecini, şi să-l înjur doar după aceea, în gînd. Deci nu din înţelepciune sau moralitate, dar măcar din pragmatism, poate că politicienii vor învăţa din aceste alegeri că este bine să comunici cu electoratul – iar pentru aceasta, suficienţa fudulă nu este premisa cea mai potrivită...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.