Astra Film Festival a avut excelenta idee de a alcătui, de data aceasta, un grupaj de filme despre „Comune, comunităţi – utopii şi practici“. Împreună, nu sînt doar filme bune de privit, ci mai ales bune de gîndit. Ca orice film documentar bun, ele te invită în spatele uşilor deschise pentru a-ţi arăta ceea ce ai mai auzit sau văzut, dar n-ai ştiut să priveşti. În acest caz, este vorba despre comunitatea kibuţului, aceea a hipioţilor din America, tragica poveste a Peoples Temple, încheiată cu „sinuciderea“ în masă a aproape o mie de membri, precum şi o comunitate pionieră la începutul de secol XX (Monte Verita) şi una tipică pentru anii ’60 (Friedrichshof). Deşi atît de diferite, toate împărtăşesc un aer de familie, o energie şi o structură similare, precum şi un eşec previzibil. Comparîndu-le, nu poţi să nu te întrebi ce îi mînă în luptă pe aceşti oameni, ce e în spatele acestei recurenţe istorice a tentaţiei comunitare?

O perspectivă care te ajută să cauţi un răspuns este aceea oferită de Victor Turner, care, preluînd schema riturilor de trecere a lui Van Gennep, descrie o veşnică „trecere“ societală de la „structură“ la „antistructură“ şi înapoi, cu o communitas ca etapă de „trecere“ inevitabilă în schimbarea societăţii. Ca în riturile de iniţiere din societăţile tradiţionale, această communitas intermundă se caracterizează printr-o egalitate ideală a membrilor săi, despuiaţi de orice marcă a individualităţii, de la proprietate la distincţii vestimentare. Şi, tot ca în riturile de trecere, membrii acestor communitas intră cu o identitate şi ies cu alta, societatea în ansamblul ei primenindu-se, astfel, periodic.  

Ei bine, aceste trăsături ale communitas pot fi regăsite în toate comunităţile descrise de cele cinci filme. În toate, libertatea înseamnă eliberarea de distincţiile constrîngă-toare ale societăţii constituite şi refugiul într-o egalitate ideală a tuturor membrilor care împărtăşesc totul, de la proprietate la sexualitate, pe fondul unei reveniri la o idealizată stare primară a „bunului sălbatic“ (refugiul în natură, lucrarea pămîntului, vegetarianism, familie „extinsă“ etc.). Toate îşi găsesc originea într-un difuz sentiment al unui rău de societate, pe care un „lider spiritual“ îl formulează în numele unei mase critice de nemulţumiţi şi pe care aceasta îl urmează fascinată, în căutarea adevăratei vieţi. În toate filmele apare astfel, la un moment dat, revelaţia vreunui membru care exclamă, aducîndu-şi aminte cum a început totul: era paradisul! sau era ca adevărata mea familie! Această „adevărată“ familie din paradisul comunitar o înlocuieşte pe aceea „mic burgheză“ de origine, care se vede astfel negată şi sortită disoluţiei: free love este transformată din sexualitate în ideologie, iar free your body devine revoluţie.

Toate acestea încep să se clatine însă cînd paradisul se instituţionalizează, cînd liderul spiritual al iubirii libere devine masculul alfa al comunităţii şi/sau monopolizează puterea pe care o are asupra grupului, lăsîndu-se pradă tentaţiei absolutismului. Vezi astfel la lucru, în toate cele cinci cazuri, sămînţa comunitară a totalitarismului. Pe de altă parte, communitas-ul începe să fie erodat şi de la bază, ca să spunem aşa, atunci cînd apare cealaltă tentaţie a individualismului: dorinţa egoistă a persoanei. Chiar şi în moderatul şi pragmaticul kibuţ, femeile au ajuns să se plîngă că „nu mai vrem să fim mame colective“, iar un vechi întemeietor de kibuţ explică faptul că „cea mai importantă schimbare din societatea israeliană este aceea că «eu» a devenit central“. Declinul se prefigurează astfel inevitabil, iar a doua generaţie începe să viseze la societatea din afară. Dar schimbarea s-a produs deja, „structura“ a fost provocată de o „anti-structură“ comunitară, şi societatea în ansamblul ei îşi revizuieşte normele. Chiar şi în eşecul tragic al Peoples Temple, supravieţuitorii declară, printre lacrimi, că „cel puţin noi am încercat“. Iar după comunităţile hippy, societăţile occidentale nu au mai fost la fel.

Desigur, putem interpreta tentaţia comunitară ca una „socialistă“: la Monte Verita, pe lîngă Jung sau Max Weber, Hermann Hesse, Paul Klee sau Mary Wigman, îi regăsim şi pe Lenin sau Troţki, iar o membră a Peoples Temple întreabă, cu cîteva minute înainte de moarte, dacă „este prea tîrziu ca să fugim în Rusia?“. Dar această alăturare legitimă ar trebui să funcţioneze în ambele sensuri, deci inclusiv pentru a revizui stereotipul nostru de societate postsocialistă despre „socialism“ în genere, pentru a înţelege ce i-a mînat în luptă pe utopicii comunitarismului din toate colţurile lumii, precum şi această uriaşă energie intrinsecă dorinţei general umane de a-fi-împreună.

Riscul rămîne însă şi el intact: comunitarismul poate naşte totalitarism. Comunismul a instituit această ducere la limită, încercînd să transforme întreaga „societate“ într-o uriaşă „comunitate“, şi a eşuat dramatic chiar din acest motiv. „Pentru a-l înţelege pe Marx şi a înţelege de ce n-are dreptate, trebuie să citeşti Ideologia germană. Este soclul antropologic pornind de la care se vor construi toate îndemnurile la o lume nouă şi pe care e înşurubată o certitudine majoră: oamenii, care se rătăcesc în dorinţe, ar face bine să-şi vadă de nevoile lor“ – îi explică portăreasa filozoafă din Eleganţa ariciului unui june bobo. Şi adaugă pentru sine: „Cine seamănă dorinţă culege opresiune.“ Dilema nu s-a încheiat...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.