Dacă îi întrebi pe români, în general, și pe bucureșteni, în particular, care este impresia lor despre capitala țării, primul răspuns care le vine în minte este o variațiune pe tema „mizerie“; iar dacă te interesează ce simt ei pentru acest oraș, vei avea parte de o listă lungă de conjugări ale verbului „a detesta“. Dar nu am făcut noi, în ultima vreme, un sport național din exercițiul de a ne detesta țara, de ce ne-am iubi atunci Capitala? Cum să faci atunci o „capitală europeană a culturii“ dintr-un astfel de oraș? Hai să fim serioși, e o glumă proastă! – vor răspunde imediat majoritatea concetățenilor noștri.

Și totuși… Într-o cercetare despre imaginea de sine a marilor orașe din România, Romulus Oprică a constatat că, în cazul Bucureștiului, dacă înlături primul strat de răspunsuri, unde Bucureștiul apare ca aglomerat și murdar, pe următoarele locuri se află viața culturală, muzee, concerte, distracție, diversitate, business și afaceri, oportunități. Ceea ce se întrevede sub stratul de mizerie este deci imaginea unei explozii de creativitate, efervescență culturală și dinamism. Dincolo de Bucureștiul vizibil, apare un Berlin underground și invizibil, perceput ca atare de aceiași concetățeni. Iar dacă vrei o doză de optimism, îi întrebi și pe străinii stabiliți sau trecători prin București și vei afla că exact ceea ce ne exasperează pe noi (contrastele, fragmentarea, dezordinea…) constituie pentru ei farmecul profund și specific al orașului. Și nu puțini vor fi aceia care vor face din proprie inițiativă comparația cu Berlinul. Un Berlin mai degrabă invizibil și fără viziune, dar în plină acțiune.

Coordonatorii programului „Bucu­rești­ 2021“ au avut inspirația corectă de a miza exact pe acest „oraș invizibil“ pentru a-l pune în scenă drept capitală culturală. Mai exact, orașul oamenilor și nu orașul edililor, orașul-capitală.

După cum remarca Teodor Frolu, din 1864, cînd Consiliul orăşenesc a fost înlocuit cu Primăria municipală, primarul devenind un personaj determinant în viaţa urbană, distanța dintre cele două orașe nu a făcut decît să crească. Bucureștiul pre-comunist s-a ridicat prin spațiile coerente ale centrului și ale marilor lotizări efectuate după 1920. Orașul a rămas însă divizat între „Micul Paris“ și mahalaua lui Caragiale. Ceaușescu, impunîndu-se ca edil-șef (și) al Capitalei, a dus dominația triumfalistă la maximum, rupînd structura vechiului București,  demolînd o parte din vechile cartiere ca să construiască un București impunător, măreț, și tăind legătura cartierelor cu frontoanele marilor bulevarde. A anulat astfel scara umană a orașului și i‑a înstrăinat pe locuitori de spațiul lor locuit. Bucureștiul măreț, festiv și dominant (București-Capitală) a rămas și în ultimii 25 de ani favoritul instituțiilor puterii metropolitane, la care s-a adăugat urbanismul la fel de triumfalist al pieței. Administrația generală a Capitalei a rămas focalizată pe marile proiecte, iar administrațiile de sector au „vînat“ ocaziile de a contribui la Marele București, de obicei în detrimentul proiectelor de îmbunătățire a vieții cartierelor. Locuitorii Bucureștiului s-au îndepărtat astfel și mai mult, iar relația lor emoțională cu Capitala aproape s-a pierdut, reinvestindu-se însă, parțial, în local. Nu întîmplător, studiile sociologice arată că oamenii sînt mai interesați și mai apropiați de cartierul lor decît de „centru“ (sau de „orașul festiv“), pe care nu-l simt al lor. Într-un studiu al Departamentului de Sociologie din SNSPA, de pildă, între 70 şi 80% din bucureșteni caracterizau oraşul, în ansamblul său, prin termeni precum „sărăcie“, „mizerie“, „dezordine“, „lipsa de civilizaţie“, dar 76% din ei se declarau mulţumiţi sau foarte mulțumiți de cartierul în care locuiesc.

Este deci cît se poate de pertinent să se mizeze pe acest oraș „invizibil“, marginalizat de orașul-capitală, dar care rămîne un „oraș al oamenilor“. Și este corect din cel puțin două motive întemeiate: pe de o parte, o capitală culturală nu poate fi doar în oraș, trebuie să fie a orașului, trebuie să fie trăită și împărtășită de localnici și nu doar pusă în scenă de reprezentanții lor; pe de altă parte, în lipsa cronică a unei viziuni coerente și a unor politici urbane consecvente, doar în „orașul oamenilor“ găsești tot acel potențial de creativitate pe care mulți îl presimt, dar puțini ajung să-l vadă. Nu este un act de subminare a autorității, ci unul de restituire a orașului către locuitorii săi. Corespunzător, toată pregătirea acestei candidaturi nu a fost pusă sub autoritatea unică a unui „director artistic“, ca în alte cazuri, ci a ales formula unui grup de lucru deschis, în care s-au perindat și la care vor mai participa mii de iubitori ai orașului.

Orașul invizibil, orașul oamenilor… Vorbe! Ce putem noi să arătăm străinilor în acest București distrus de comunism și acaparat de imobiliarul postcomunist? Unde ne sînt monumentele demne de o capitală europeană a culturii? Această întrebare sceptică a fost, este și va rămîne pe buzele multora.

Și totuși… O capitală culturală nu este o expoziție a monumentelor unui oraș, ci o oportunitate de a pune cultura în sprijinul orașului; nu este o retrospectivă a reușitelor trecute, ci o prospectivă a proiectelor de viitor; mai mult, nu este nici măcar celebrarea unei identități consfințite, ci scenografia unei identități dorite. Pe scurt, este un proces, nu un ghid turistic. Or, de ce poate avea nevoie Bucureștiul mai mult decît de un astfel de proces, ordonat și organizat, de (re)gîndire a identității sale pierdute? Desfigurat, devenit „invizibil“ în ceea ce are el mai viu, Bucureștiul trebuie să se înfățișeze, să-și capete un chip în care să se recunoască majoritatea locuitorilor săi. La scară redusă, acest lucru se întîmplă deja de cîțiva ani buni, de la spațiile și evenimentele „alternative“ de cultură, care au împînzit Bucureștiul, la mici proiecte de regenerare urbană care au pornit, uneori, de la două-trei gospodine dintr-un bloc comunist.

Bucureștiul invizibil nu trebuie deci decît să organizeze, să dezvolte și să pună în scenă acest potențial pe cît de puțin vizibil, pe atît de real. Pentru aceasta, organizatorii au ales trei direcții strategice de intervenție, pe care le-au numit: Redescoperim memoria ascunsă a oraşului; Reconectăm centrul cu periferia; Sprijinim potenţialul creativ din cartiere. Altfel spus, memorie în loc de amnezie, local în loc de central și creativitate în loc de pasivitate. Nouă, localnicilor, nu ne rămîne decît să ne deblocăm imaginația pentru a ne (re)face un chip cu care să ne placă să ne înfățișăm lumii.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.