De ceva vreme, mă întorc din va­can­ță cu aceeași convingere: Romania, always surprising a fost și va rămîne multă vreme cel mai bun brand de țară, îmbinînd genial adevărul social cu fantasma publicitară. Căci România este mereu surprinzătoare, iar turistul postmodern, după cum ne asigură economiștii americani Pine și Gilmore, nu mai cumpără doar marfă & servicii, ci vrea să i se ofere „experiențe“ de neuitat. Iar o călătorie prin România chiar are toate șansele să fie „de neuitat“…

Teoretic, statul român a avut grijă ca turistului, străin sau român, să i se ofere toate informațiile de care are nevoie pentru o astfel de experiență prin grădina Carpaților, drept care a „implementat“ în fiecare sătuc un „centru de informare turistică“. Clădirile sînt, uneori, singurele „moderne“ din localitate, partea proastă este că nu sînt aproape niciodată și nicăieri deschise. E bine măcar că sînt – mi-a explicat o dată un localnic, că nu se știe la ce-or să folosească odată… Am preferat deci să rămîn fidel principiului meu, „prima la stîn­ga, a doua la dreapta“ – și astfel, porniți spre Bușteni, am ajuns (la recomandarea expresă a fiului nostru) la… Baia de Fier.

Primul lucru pe care l-am auzit la pensiunea recomandată de băiatul nostru, după „Bine ați venit“, a fost „V-am pregătit masa dumneavoastră“. Am fost de sute de ori în zonă, dar eram pentru prima dată la această pensiune. Cui nu-i place să aibă o masă „personală“ oriunde s-ar duce? Fără ifose, pe masa „noastră“ ni s-a așternut o țuică minunată, cu slană și ceapă, așa, ca după drum. Era o pensiune elaborat primitoare, răsfirată într-o fostă livadă, cu multe „masa dumneavoastră“, cu locuri de joacă pentru copii, răspîndite în așa fel încît să nu deranjeze pe nimeni, și cu un zăvoi de mesteceni cu cîteva măsuțe pentru cei mari și un cort indian (autentic!) pentru cei mici. Serviciul era gîndit cu un firesc atît de rafinat, încît chiar aveai impresia că ești la tine acasă și faci ce vrei.

„Pensiunile“ s-au înmulțit spectaculos în ultima vreme. Ele pot fi împărțite, grosso modo, în două categorii: unele pretențioase, scumpe și proaste, și altele – tot mai multe! – în genul celei de la Baia de Fier. Nu este vechea ospitalitate, dar nici noua industrie hotelieră, ci mai degrabă ceea ce s-ar putea numi turism de gospodărie, mai mult primitor decît politicos. Este ceva similar cu ceea ce vechii doimaioți probabil că mai țin minte: turismul de curte, cu grupuri care trag mereu la aceeași tanti sau mami, unde au ajuns să se simtă ca acasă. Neprimitoare pentru necunoscuți, aceste pensiuni pot deveni raiul pe pămînt din momentul în care „se intră în vorbă“. Am ajuns, de pildă, pe înserat, la o pensiune de la poalele Retezatului, deja aglomerată. Ne-a primit o bătrînică uscată și cu priviri de Muma Pădurii. Am încurcat-o… – ne-am spus, din ochi, eu și soția mea. Am prins însă un moment potrivit și i-am admirat gospodăria, după care am ajutat-o puțin să punem masa. Zgripțuroiaca s-a dat de trei ori peste cap și a devenit cea mai înduioșătoare bunicuță. La plecare, ne-a făcut și o bocceluță cu merinde, „să aveți la drum“. E simplu: Hable con ella

Toate acestea contrastează neprevăzut cu locurile mai cunoscute și cu pretenții. Ajungi, de pildă, la Orșova, unde nu se uită nimeni la tine și nu poți găsi un pește pe malul Dunării. Mergi însă cîțiva kilometri pe același mal al apei și dai de pensiuni tandre și hoteluri de Coasta de Azur. Am stat într-o astfel de pensiune, unde ne-am împrietenit imediat cu ospătarul, și am mers și la un astfel de hotel, unde am ajuns să fim îndrăgiți de alt ospătar. După ce am mîncat ca la hotelul lui, nu ca la mama acasă, i-am cerut un gin tonic. S-a fîstîcit, mi-a adus o stacană de gin, explicîndu-mi, politicos, că mi-a adus „tăria“. Și apoi, ca să îi iert nepriceperea, mi-a adus, din partea casei, și niște slană cu ceapă: Merge bine cu tăria! – a zîmbit el senin. Apoi i-a dat și o floare soției mele. Și a zîmbit din nou: Știți, e prima mea zi de lucru aici, sînt dintr-un sat, mai de departe

Și contrastele se combină oriunde ai mer­ge. Ajungi la odată prospera Oravița și găsești un oraș-fantomă, unde din a­co­­pe­rișurile impunătoarelor case ne­gu­st­o­rești de altădată cresc tufișuri chinuite. Puțin mai încolo, Caransebeșul e primenit ca de duminică, adevărată capitală a județului. Ajungi într-o modestă capitală de județ, la Bistrița, și dai peste unul dintre cele mai fermecătoare orașe ale vechiului Ardeal. La numai cîțiva kilometri, Năsăudul e în letargie, resemnat cu decăderea sa incurabilă. Din întîmplare, am ajuns și la Sovata, cu așteptarea de a găsi și aici aceeași ruină ca în aproape toate fostele stațiuni balneare din țară, și am dat peste un orășel viu și colorat, plin de o categorie aparte de turiști (și de români, „postsindicaliști“): cei de aici sînt în „concediu de odihnă“, cei care pleacă în „vacanță“ se duc în alte părți – a remarcat soția mea.

Și am ajuns și la Telciu (căutați pe hartă și veți găsi, eu habar n-aveam unde e). În orice caz, nu exista pe harta mea mentală a spațiilor culturale ale țării. Dar este! Un soi de parteneriat public-privat Romanian style, punînd laolaltă niște minunați tineri cu inițiativă, primarul satului și directorul bibliotecii din Bistrița, a reușit să ajungă la a cincea ediție a Telciu Summer Conferences, la care participă specialiști din Suedia sau Spania, pînă în China. Și unde calitatea intelectuală bate multe conferințe internaționale de reputație.

Pe străzile Telciului am asistat și la ur­mă­toarea scenă de film, ce rezumă multe dintre cele spuse pînă acum. Zi de nunți, o strașnică fată a locului, îmbrăcată în cel mai firesc costum popular, că­lă­rește falnic printre mașinile făloase ale mi­gran­ților întorși din Spania. Un tînăr, în cel mai impecabil costum Armani, cu papion și batistă asortate, se grăbește spre biserică. La un moment dat, bagă mîna în buzunar și începe să spargă în dinți semințe, punînd cojile, cu grijă, în palma stîngă. Le aruncă la primul coș și intră, pios, în biserică.

Atît tradiționaliștii care plîng du­pă țăranul de altădată, cît și moderniștii care îl acuză pe a­ce­lași țăran că este înapoiat pot avea moti­vele lor de nemulțumire față de toate a­ces­tea. Depinde dincotro privești… În ceea ce mă privește însă, eu am impresia că vorba veche cu „omul sfințește locul“ se potrivește mai bine decît oricînd cu aceste situații. Cu un stat indolent și un capitalism de piață cam sălbăticuț, o categorie emergentă a românilor a început să ia „dezvoltarea“ pe cont propriu. Să fie oare vorba de o „a treia Românie“?… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.