A circulat cu succes (şi mai circulă, poate) în folclorul urban din Bucureşti un banc pornografic al cărui limbaj, desigur, este imposibil de redat într-o publicaţie decentă, dar pe care vreau să-l traduc aici pentru semnificaţia sa aparte. Se spune că în timpul filmărilor unei scene porno în grup, în care actorii, printre gîfîieli şi icnete, îşi schimbaseră aleatoriu poziţiile de mai multe ori, unul dintre ei (nu se precizează sexul) ajungea de fiecare dată în ipostaza felaţiei, dar de partea mai puţin confortabilă a baricadei. La un moment dat, ameţit şi transpirat, nefericitul iese din scenă, ridică mîinile în semn de capitulare şi, adresîndu-se partenerilor şi regizorului, strigă disperat: „Măi, băieţi, aşa nu mai merge. Gata. Trebuie să ne organizăm!“

Probabil că pentru un englez, un german, un elveţian sau un japonez, bancul ăsta nu are nici o noimă, dar iată, la români a prins foarte bine. Poate nu toţi, dar mulţi dintre noi ne recunoaştem în individul exasperat de soarta nefericită şi rîdem cu tristeţe, „rîsu’ plînsu’“ lui Nichita.

Au existat la noi, în ultimii 25 de ani, nenumărate tentative de resuscitare a spiritului organizator, de echipă, atît al românilor în ansamblu, cît şi al diverselor categorii socio-profesionale, mai mereu soldate ori cu eşec, ori cu lehamitea la mijlocul drumului, însă ceea ce mi se pare interesant de urmărit şi de analizat este acest eşec în cazul oamenilor care gîndesc cu propria minte, care au ieşit din minorat*, adică al oamenilor de valoare.

În acest sens, o nouă tentativă care se îndreaptă, după părerea mea, spre eşec este scrisoarea celor peste 500 (poate mai mulţi) de ziarişti şi publicişti care protestează, pe bună dreptate, împotriva încălcării oricărei limite a deontologiei profesionale şi a bunului-simţ, de către un anumit trust mass-media.

Şi cred că se îndreaptă spre eşec, din cel puţin două motive:

1. Textul apelului. Dovedeşte gîndirea unui om (şi trebuie să observăm că în aceste situaţii, cel care scrie este unul singur, indiferent de cîţi alţii îl sfătuiesc şi îl aprobă – nu se poate altfel), care nu reuşeşte să-şi potolească bătăile inimii. Indignarea copleşeşte raţiunea şi, din acest motiv, formulările, fără să fie agresive, sînt totuşi extrem de vagi, iar finalitatea – neclară. Foarte bine, protestăm, ne solidarizăm, dar ce anume cerem? Care e planul?

2. Nerespectarea unei minime discipline de către anumiţi semnatari. Cînd semnezi un protest colectiv şi unul dintre colegii de breaslă te provoacă public, susţinînd (indiferent din ce motive) sus şi tare, în semn de dispreţ, că el nu semnează acel protest, tocmai pentru că eşti şi tu acolo, este esenţial să ai discernămîntul de a nu răspunde PE LOC cu aceeaşi monedă. Sau, dacă trebuie să răspunzi, să o faci după ce protestul colectiv la care ai aderat va fi avut o finalitate sau alta. Pe deasupra, în acest fel, vei avea răgazul să aduni şi mai multe argumente contra aceluia. Altfel, toată cauza la care ai aderat se duce dracului. Cel puţin aici, în România, unde nu există educaţia pentru argument, ci doar cea pentru sînge. Toţi se vor concentra pe răfuiala voastră şi vor pierde din vedere cauza iniţială. S-a întîmplat de prea multe ori, în peisajul nostru românesc, ca un om cu gîndire proprie, un om de valoare să nu înţeleagă asta.

De altfel, trebuie să spun că eu însumi am ajuns la textul protestului urmînd un link dintr-un text al semnatarului despre care vorbesc (este vorba de Dan Tapalagă de la HotNews, pe care îl citesc constant), tocmai acel text în care se răfuia cu colegul Cristian Teodorescu. Iată, deşi nu mai trebuia dovedit, că la cititor (receptor) ajunge infinit mai repede o păruială publică, decît un mesaj principial, de bună-credinţă.

Nu ştiu care ar putea fi soluţia vindecării acestui nărav de a răspunde fără discernămînt la orice provocare şi nu vreau să apelez la citate biblice, dar, uneori, mă gîndesc că sistemul nostru de învăţămînt şi-ar spăla o mare parte din păcate dacă ar introduce nişte cursuri obligatorii de tip yoga, în care să învăţăm să ne controlăm respiraţia, emoţiile care copleşesc de fiecare dată raţiunea. Altfel, vom continua la nesfîrşit să ne autodevorăm, spre deliciul adversarilor noştri. Iar poveştile care se termină cu „Trebuie să ne organizăm“ nu vor rămîne niciodată altceva decît nişte simple bancuri.  

* „Minoratul este neputinţa omului de a se servi de propria inteligenţă, fără a se lăsa condus de un altul. Dacă motivul minoratului nu este lipsa inteligenţei, ci lipsa curajului şi a voinţei de a se servi de ea fără asistenţă străină, atunci omul poartă întreaga vină a situaţiei sale. Sapere aude! «Îndrăzneşte să te serveşti de inteligenţa proprie!» – aceasta este lozinca iluminismului.“ (Immanuel Kant, citat de Horia-Roman Patapievici în volumul Discernămîntul modernizării – 7 conferinţe despre situaţia de fapt, Humanitas, 2004, p. 52)