„Toate îmi mergeau prost… îmi făcusem o firmă și mergea în pierdere, clienții îmi dădeau mai mereu țepe. Aveam peste 30 de ani și nu aveam o prietenă stabilă, deși eu voiam să mă căsătoresc. Aveam și ceva probleme de sănătate…“, îmi povestește volubilă noua mea cunoștință. „După aia am descoperit o carte, de fapt mi-a recomandat-o cineva… De acolo am învățat cum pot să-mi schimb viața. Cum e cu gîndurile astea pozitive pe care le trimiți în univers, ca niște forme unice de energie, și cum se întorc înapoi la tine ca un soi de bumerang. Cum trebuie să faci fapte bune ca să-ți fie și ție bine. Am început să fac fapte bune, să dăruiesc și am văzut că funcționează! Mi-am dezvoltat afacerea, sînt logodit, urmează să ne căsătorim în mai și continui să dăruiesc din ceea ce am, nici nu îmi mai pot imagina o altfel de viață… înainte mă gîndeam numai la mine, acum mă gîndesc la tine și la toți ceilalți, mai ales la copii, la copiii nimănui!“ Mda, noua mea cunoștință, un bărbat mic și brunet, cu nimic special, îmi amintește, nu știu de ce, de hit‑ul motivațional a lui Michael Jackson – „Heal the world!“. Ne-am întîlnit o singură dată absolut întîmplător și probabil că nu ne vom mai întîlni a doua oară. Eu sînt doar un intermediar, trebuia să iau un laptop vechi, să-l predau altcuiva care să-l ducă unui copil sărac de la țară care ar fi avut nevoie de el. Preiau obiectul și mă întreb cu un gust ușor amar: oare dacă am o contribuție mică în tot acest curierat al binelui, mi se asigură și mie un rol insignifiant în universul faptelor bune și bumerang care se întorc asupra ta? Însă tipul are deja un history serios în ceea ce privește generozitatea și dăruirea. Impecabil. Donează de ani buni haine, jucării și electronice copiilor din medii defavorizate. Participă la colecte. Postează pe Facebook. El însuși este o mică instituție caritabilă total non-profit, face tot ceea ce un CSR al unei mari companii ar trebui să facă. E fericit, are bani, se căsătorește. Unde e hiba, totuși, în toată această poveste care ar trebui să ne fie un exemplu de bunătate, de generozitate? Hiba e tocmai atitudinea lui, nu-l cred, omul ăsta e un fake, e mai rău decît Martorii lui Iehova sau alți sectanți care îți bat pe la ușă și te momesc cu viața veșnică dacă îi asculți „și-l primești pe Iisus în inima ta“. Omul ăsta pare sincer, curat, face bine, dar îmi produce o senzație de respingere și de greață, tot ceea ce face este ca să-și asigure gîndurile pozitive și faptele bune care se întorc asupra lui ca un bumerang. Totuși, n-ar fi mai potrivit să ignorăm cauza/motivația și să apreciem doar consecințele? În fond, ajută la modul real niște amărîți de copii.

Am început cu un caz extrem și transparent, însă în continuare cred că dorința de a face bine are mereu în spate o motivație intrinsecă sau/și uneori inconștientă. Pentru că nu sîntem o specie „programată“ pentru generozitate, animalele nu-și împart niciodată prada sau mîncarea. Instinctul de a supraviețui și nevoia de a dărui, fără să aștepți ceva în schimb, se bat cap în cap. În străfundul ființei noastre, sîntem egoiști, generozitatea, ca și multe altele, este doar un construct social. E plin Internetul de oameni care vor să facă bine aparent dezinteresat. Oameni care donează bani unor cauze sau care distribuie cazuri disperate. Se cer bani și ajutoare pentru copiii bolnavi de leucemie. Pentru animalele din Australia. Și pentru tot ce e vulnerabil pe această planetă. Am în lista mea de prieteni oameni care au fost bolnavi de cancer și, slavă Domnului, aparent s-au vindecat. Sînt recunoscători și vor să celebreze viața, dăruind la rîndul lor copiilor, căminelor de bătrîni etc. E foarte frumos și meritoriu, nimeni nu contestă dorința lor de a face o lume mai bună, însă motivația există undeva, acolo – eu, individul X, am avut noroc, am supraviețuit, mi-a trecut un glonte pe la ureche, trebuie să dau și eu mai departe ca să mențin această stare de fapt. Oamenii nu vor să rămînă datori, vor să dea ceva în schimb. Mulți au motivații religioase, iar aici dogma e clară, ea le spune ce să facă – să fie buni, să facă bine. Așa cum și sătenii din Ditrău, alungîndu-i pe bieții migranți din Sri Lanka, au crezut că fac un bine comunității. Redau random o replică a unei dreptcredincioase care participă an de an la pelerinajul de la mînăstirea Nicula: „Aveam o problemă cu o vecină, rea și spurcată, am venit aici ani de-a rîndul și vecina a murit!…“. Dogma și ritualul alungă demonii, desigur, iar religia creștină iese învingătoare după mii de ani de intoleranță pentru că încă mai există oameni care fac bine în spiritul ei. Preoți care adoptă copii și îi educă. Oameni care încă mai cred că Dumnezeu îi pîndește după ușă dacă nu ajută și nu dăruiesc.

Mai există încă o motivație a generozității, mult mai pragmatică – dă bine să faci bine. Să mergi și să te pozezi cu niște amărîți de la Cuca Măcăii, într-un bordei, unde ai dăruit niște șosete, un televizor. Să pui pozele pe Facebook. Să capeți like-uri de la unii mult prea comozi ca să se ridice de pe canapea și să meargă la Cuca Măcăii, dar care te întreabă: „Unde pot dona și eu?“. Generozitatea oricum e programatică – de Crăciun și pe Paște.

Cunosc oameni care fac fapte bune, aparent într-un mod absolut dezinteresat, fără să-și caute motivații, fără să se promoveze. Dar eu știu ce-o fi și în mintea lor? Chiar dacă oamenii ăștia sînt cît se poate de onești, generozitatea de obicei zgîndără ceva în creierul nostru, și anume vanitatea. Făcînd un bine, mergi seara la culcare și îți spui, mai mult sau mai puțin conștient: Doamne, universule, gîndurile mele pozitive-bumerang etc., am făcut azi un mare bine, am hrănit trei copii, am făcut cu ei lecțiile la matematică, datorită mie o să promoveze clasa și au șanse să ajungă și ei niște oameni normali. Doamne etc., fac asta în fiecare zi sau duminica, atunci cînd am timp, sînt un om mai bun decît toți ceilalți, pot oare să dorm liniștit? Dacă vreți să citiți o carte minunată despre generozitate și ticăloșie umană, dar și despre cît de subțire este granița între cele două, vă recomand Scamatorul din Lubin a lui Isaac Bashevis Singer.

Nu, nu putem fi generoși în mod gratuit, nu putem fi buni decît prin educație și nici atunci nu sîntem mai buni decît alții, mai educați decît noi. Generozitatea este dresură socială pură – „Hai, dă-i copilului din parc din jucăriile tale!“, „Dă-i surorii tale din ciocolata ta!“, „Stai cu fata asta în bancă, că e nouă în școală!“, „Acceptă-l pe colegul nou angajat, că nu se descurcă!“, „Dă-i bătrînului de pe stradă, că s-ar putea să ajungi în locul lui!“, „Dă‑i copilului ăluia amărît și străin un pulovăr, că s-ar putea să mori la 40 de ani, iar copilul tău o să ajungă pe drumuri și n-o să aibă ce îmbrăca!“, „Dă de pomană pentru morții tăi!“.    

Și ar mai fi de luat în calcul și faptul că „bătrînica nu voia să treacă strada“. (Era un banc: „Bulă, ce fapte bune ai făcut în vacanță?“, „Păi, am ajutat o bătrînică să treacă strada…“ etc.) Sînt oameni care fac bine și nu culeg „roadele“, iar în final se simt niște intruși în viețile altora cărora le era mai bine în răul lor. Oameni care au încercat să ridice niște familii sărace din mocirla lor, și-au irosit timpul și banii, în vreme ce bărbatul, capul familiei, continua să bea și să-și bată nevasta, nevasta continua să fie bătută și să se plîngă la tot satul, dar să nu plece de acasă, copiii creșteau și îi mergeau tatălui pe urme pentru că alt model nu aveau, doar nu crezi că tu, care vii din marele oraș, mirosind frumos și aducîndu-le un cuptor cu microunde, poți să le fii model? Tu vii, postezi pe Facebook și pleci, ei rămîn acolo, în „povestea“ lor.

Eu am încetat să mă consider un om bun și generos sau un om rău și egoist. Cred că am ceva din amîndouă. Sînt ipocrită cînd îi dau unei bătrîne din Piața Obor 10 lei doar pentru că-mi amintește de bunica mea dragă. Fața aia blajină, ochii ăia opaci, fără culoare… Cred că mult mai important este să fii un om onest și congruent cu tine însuți, în toată bunătatea sau ticăloșia ta.

Foto: wikimedia commons