În ultimele luni, a urmărit campania electorală din SUA și a publicat o serie de articole despre ce se întîmplă acolo. A cîștigat Donald Trump și ecourile, comentariile, stuporile legate de această victorie sînt mai intense decît oricînd. Așa încît l-am invitat pe Sever Voinescu la o discuție despre așteptările pe care le are lumea după victoria lui Trump.

 

A cîștigat Donald Trump, deși sondajele, pînă în ultima zi, o dădeau drept învingătoare pe Hillary Clinton. Niciodată la alegerile americane n-au existat atîtea comentarii, nemulțumiri, chiar proteste și petiții împotriva președintelui ales. De ce? Ce are Donald Trump?

Proteste au fost întotdeauna, dar nu de o asemenea anvergură și nu atît de emoționale. Protestau marginalii excentrici și lumea nota ca atare faptul că e o democrație în care fiecare are dreptul să protesteze. De data aceasta, nu e de joacă. O foarte mare masă de americani e pur și simplu speriată de acest rezultat. Am văzut pe canalele TV oameni speriați, oameni care aveau convulsii vorbind despre alegeri, am văzut declarații fulminante – inclusiv din partea unui actor uriaș precum Robert de Niro, care spunea că se simte ca după 11 septembrie. Am văzut astfel de reacții. Nu poți să nu te întrebi: dacă ar fi cîștigat Hillary Clinton, ar fi fost aceleași reacții în tabăra lui Trump? Nu putem ști. Dar ceea ce i-a „șocat“ cel mai mult pe comentatorii americani a fost că, la ultima dezbatere între Trump și Hillary Clinton, Trump a lăsat să se înțeleagă că ar putea să nu recunoască rezultatul votului. Apoi a spus-o clar. Asta i-a scandalizat pe mulți, care au spus că e inacceptabil așa ceva în democrația americană. Se știe că, în SUA, unul dintre momentele importante, care practic pune punct procesului electoral, este momentul cînd învinsul îl sună pe învingător în toiul nopții și își recunoaște înfrîngerea. Explicațiile sînt multe, dar cea mai la îndemînă este că această campanie electorală a fost foarte lungă, foarte intensă în plan emoțional, a divizat America într-o manieră în care nici o altă campanie nu a făcut-o. Politicianului îi e foarte ușor să schimbe piciorul, că de-aia e politician: să treacă de la un ton agresiv, rău, la un ton conciliant față de adversar. Dar mase mari de oameni, care nu au acest exercițiu, rămîn într-o inerție emoțională după dezbaterea din fața camerelor de luat vederi. Și oamenilor nu le poți cere să se schimbe imediat.

Inerția emoțională a plecat, poate, de la profilul lui Donald Trump, care îi sperie pe unii. El a spus niște lucruri „tari“ în campanie, a avut o anumită atitudine față de femei, față de imigranți… Poate că acest tip de atitudine le-a dat multora de gîndit…

Trump este un personaj cu totul imprevizibil. De fapt, nu știm nimic despre acest om și despre comportamentul lui politic, pentru că el nu a mai făcut politică pînă acum. Avem doar cîteva repere care par îngrijorătoare în acest întuneric, în această incertitudine în care pășim de acum încolo. Avem doar ce a spus el în campania electorală – și e, adesea, înfiorător. Avem personalitatea lui, pe care americanii o cunosc de 30-40 de ani, felul lui de a-și trata afacerile, oamenii…

Și nu avem un politician, ci o figură de entertainer…

Da, dar în ipostaza dură. E explicabil că mulți oameni sînt speriați. Pe de altă parte, simt o exagerare în toată povestea asta. Și sînt dezamăgit de felul în care presa americană și-a făcut treaba în campania electorală și mai ales acum. Media care dintotdeauna i-a fost favorabilă lui Hillary Clinton, în mod discret, dar evident, ține focul aprins sub acest gen de manifestări emoționale împotriva rezultatului alegerilor. Iar posturile TV care sînt favorabile republicanilor îi tratează cu foarte mult dispreț, cu aroganță, în termeni jignitori, pe oamenii care se manifestă împotriva lui Trump.

Societatea americană s-a divizat, presa urmează și ea această linie foarte accentuată. Invectivele ideologice curg dintr-o parte în alta. Nu e prea multă ideologie în acest război?

Ba da. Și de foarte multe ori evaluările pe care și le fac oamenii sînt factual eronate. Fractura care caracterizează societatea americană este de natură ideologică, este între „progresiști“ și „conservatori“, fiecare cu exagerările lui. Lucrurile vin de departe, au apărut cu mult timp înainte să-i fi dat prin cap lui Trump să candideze și s-au acumulat. Una dintre scăderile mandatelor lui Obama a fost că el, ca președinte, mai degrabă a favorizat una dintre direcții decît să aibă liniștea de a așeza lucrurile într-un oarecare echilibru. Trump nu e genul de om care să poată gestiona o asemenea situație: nu are nimic, în background-ul lui, care să-l arate drept un om al echilibrului și nu are nici autoritatea morală ori psihologică în fața unei mari părți a societății americane pentru a calma lucrurile. Dimpotrivă, este extrem de controversat. Pe de altă parte, cred că aflăm mai multe dacă ne întrebăm nu de ce a cîștigat Donald Trump, ci de ce a pierdut Hillary Clinton. Pentru că ea a făcut două erori majore de campanie electorală. Prima a fost că a „bifat“ niște lucruri pe care credea că le are pentru simplul motiv că ea e de la democrați. Un stat ca Wisconsin, cîștigat de Trump, nu a votat cu republicanii de peste 50 de ani. Hillary n-a fost măcar o dată în Wisconsin, îl credea sigur. Apoi, de la populația de culoare a obținut doar 85% din voturi, iar de la populația latino, pe care miza, a obținut doar 60%. Aceste capitole au fost bifate cu prea mare ușurință.

Cred că mai e o explicație. Hillary Clinton mai pierduse o dată, în alegerile primare, în fața lui Obama, acum patru ani. Și apoi, Bill Clinton fusese președinte timp de două mandate. Pentru unii dintre americani, probabil că ideea de „dinastie politică“ nu dă bine. Nu sîntem în Filipine, cu Ferdinand Marcos și Imelda, sau în România, cu Nicolae Ceaușescu și Elena…

Se poate să fi fost și asta. Părinții fondatori au detestat, la politica europeană, dinastia bazată pe ereditate, ideea de familii aristocratice care dețin feude. Lucrul acesta a fost repetat de Abraham Lincoln și de alți președinți aproape mitizați ai Americii: în Congres poate fi ales oricine, oricine poate ajunge să conducă America. Dar lucrurile s-au schimbat. În SUA au apărut familii politice; și nu numai la Washington, ci și în teritoriu, în diverse state. Politica la vîrf a început să se aristocratizeze. Și chiar dacă nu faci parte dintr-o asemenea familie, dacă vrei să urci, trebuie să intri pe orbita uneia dintre ele. În Europa a dispărut acest gen de familii, astfel de lucruri nu se mai petrec.

Se comentează din punct de vedere ideologic victoria lui Trump, se discută mai puțin despre ce știe el efectiv din „meseria de președinte“. Cît de competent e Donald Trump? Cînd a candidat Silvio Berlusconi în Italia, The Economist a avut un mare articol cu titlul pe prima pagină „De ce Berlusconi nu e potrivit să conducă Italia“. Cît de potrivit e Donald Trump să conducă America și lumea?

Nu știm. Cu Donald Trump intrăm într-o zonă cu un grad de imprevizibilitate foarte mare. Nu știm ce are de gînd să facă. Singurele lucruri pe care le știm cu certitudine sînt că e un om cu o enormă încredere în sine, a ajuns la 70 de ani cu un șir uluitor de succese în viață (ceea ce i-a consolidat încrederea în sine), știm că e un om care ia decizii rapide, dar gîndite. Asta se vede din drumul său în afaceri. Succesul în afaceri este însă altceva decît succesul în politică. O țară nu se conduce cum se conduce o corporație. Și mai știm ceva despre Trump, ceea ce nu e prea încurajator: nu citește. Un președinte american trebuie să facă un efort pentru a înțelege ce e pe lumea asta. Și atunci cineva îi recomandă să citească o carte. Așa s-a întîmplat cu Bill Clinton, cu Obama și cu alții: a fost cineva care le-a pus o carte în mînă, ca să înțeleagă ce e în Balcani, ori în Asia de Sud-Est… Președinții au fost în general deschiși să învețe în acest mod. Cu Trump nu va merge așa.

Nu e o problemă cu cele două mari partide dacă nu au fost în stare să propună alți candidați?

Ba da. De altfel, acest lucru s-a văzut în campania pentru alegerile primare. Cred că dacă venea Bernie Sanders, l-ar fi învins pe Donald Trump. Mă bazez pe faptul că au același tip de discurs, Sanders i-ar fi răspuns pe măsură; și nu are nici pe departe vulnerabilitățile pe care le-a avut Hillary Clinton. Sanders ar fi fost mai dezinhibat să-l atace pe Trump din toate părțile, decît Hillary Clinton, care, mai ales în ultimele săptămîni de campanie, după ce FBI a redeschis dosarul cu mail-urile, a tot explicat și justificat, fiind tot timpul în defensivă. Acum, după ce Trump a cîștigat, pericolul e mai mare în Partidul Republican decît în cel Democrat. Democrații se vor retrage, timp de un an și jumătate sau doi, și își vor recompune un leadership. Victoria la votul popular le confirmă că majoritatea oamenilor sînt apropiați de ideologia lor. Problema lor e să pună lideri mai puțin atacabili. La republicani, paradoxal (pentru că ei au cîștigat), vor fi probleme. Trump și-a apropiat cîțiva oameni, în primul rînd prin alegerea lui Pence ca vicepreședinte, care e socotit unul dintre oamenii de bază ai partidului. Paul Ryan, liderul Congresului, a înțeles că vor lucra împreună. Trump e de facto liderul partidului, dar trebuie să negocieze cu aripile partidului. Felul de a fi republican pe care îl știam se va schimba. Se va intra în altă etapă a republicanismului american, cel puțin în expresia lui politică. Poate că în expresia lui intelectuală și socială – nu. Dar în expresia lui politică, sigur.

SUA reprezintă un sistem bine articulat, cu instituții care funcționează – de la serviciile de informații pînă la administrație. Care e relația dintre președinte și instituții? În ce măsură Trump va face unele lucruri „de capul lui“ sau, dimpotrivă, va învăța meseria de președinte de la reprezentanții instituțiilor cu care va trebui să colaboreze?

Răspunsul nu e ușor de dat. Sistemul constituțional e unul de checks and balances: de la marile echilibre între cele trei mari puteri pînă la echilibrul din interiorul fiecăreia dintre ele. Apoi, există această primă reacție la care românii sînt foarte sensibili: totdeauna „e cineva în spate“ – un pic de conspiraționism. Dar există o experiență îndelungată a acestor instituții. Există o dependență a președintelui față de ele. În acest sens, am spune că Trump nu e de capul lui. Pe de altă parte însă, figura președintelui american în raport cu instituțiile americane este extrem de puternică, el are o influență de natură morală și psihologică. Chiar dacă el nu-și numește oamenii lui peste tot, pînă la nivel de portar, totuși gîndirea și atitudinea lui se răspîndesc, după un an și jumătate sau doi, pînă în cele mai fine capilare ale administrației americane. Așa încît se va configura o administrație coerentă. E aceeași administrație care a trecut de la Bush la Obama, dar gîndirea președintelui se transmite la toate nivelurile. Administrația nu se blochează, nu e ceva kafkian. Să nu uităm că există o cutumă în SUA: aproape două mii de oameni, care înseamnă vîrful administrației federale, își depun demisia la alegerea noului președinte. Așa că e o relație de dus-întors, o stradă cu două sensuri: președintele depinde mult de aparat, dar în același timp aparatul va sfîrși prin a-i semăna, căci numai așa poate funcționa statul, dat fiind că președintele american are puteri importante în stat. Și mai e ceva: instituțiile nu se opun niciodată președintelui în manieră politică. Dacă șeful unei instituții are un divorț politic cu președintele, el nu asmute toată instituția împotriva președintelui, ca s-o facă un fel de bastion al rezistenței lui personale, cum se mai întîmplă pe la noi uneori. Nu. Omul acela își dă demisia. Chiar dacă e pe poziții adverse cu președintele, îi recunoaște autoritatea morală: pe el l-a ales America. Cred că Trump va fi influențat în multe privințe de aparatul lui, pînă la momentul în care aparatul va ajunge să-i semene. Obama – deși era nemulțumit de Trump, pe care îl considera nepregătit pentru această funcție – a spus un lucru foarte inteligent în campania electorală. Cineva l-a întrebat pentru ce nu e pregătit. Obama a spus un lucru care se vede frumos în părul lui – negru cînd a intrat la Casa Albă și alb aproape cu totul după opt ani de mandat: toate problemele care ajung pe masa președintelui sînt complicate, pentru că, dacă și-ar fi găsit rezolvarea, n-ar fi ajuns pe masa președintelui. Cu alte cuvinte, spre deosebire de sistemul administrativ românesc, în care regula este că orice probleme se aruncă direct sus, ca să te acoperi de semnătură, administrația americană rezolvă problemele la fiecare nivel. Ceea ce ajunge la președinte e o problemă pe care n-a putut s-o rezolve nimeni, e o problemă complicată, în fața căreia președintele e singur. De-a lungul istoriei, mai toți președinții americani au vorbit despre singurătatea președintelui atunci cînd trebuie să ia o decizie mare. Sigur că există o puzderie de consilieri, zeci de rapoarte și opinii, dar în final, ca să spui „mergem la război sau nu“, ești izolat pe un munte. E de urmărit ce se va întîmpla cu Trump.

Se așteaptă schimbări radicale după victoria lui Trump, dar cred că unele lucruri s-au schimbat deja. Meseria de entertainer a lui Trump a contat în campania electorală. Trăim într-o lume în care oamenii au acces la informație într-o măsură mult mai mare ca în trecut. Prima dezbatere televizată între candidații la președinție a avut loc între John F. Kennedy și Richard Nixon. Sondajele de după au arătat că oamenii care s-au uitat la televizor l-au considerat mai bun pe Kennedy, iar cei care au ascultat dezbaterea la radio l-au considerat mai bun pe Nixon. Pe ecran, a contat faptul că John F. Kennedy arăta mai bine (în timp ce Nixon nici nu se lăsase machiat). E primul exemplu care arată că televiziunea a avut un rol în alegeri. Dar e ceva îndepărtat și pare chiar primitiv, pentru că astăzi lumea are acces la Internet, la rețelele sociale, iar orice știre despre candidați se răspîndește cu o viteză uluitoare. În această lume, Trump a fost favorizat de faptul că și-a construit un personaj mai convingător, dincolo de ceea ce este el de fapt.

Și mai e ceva aici: ipocrizia electoratului. Universalizarea mijloacelor de comunicare – nu numai pentru că oricine are acces la ele, ci pentru că oricine e actor în comunicare, căci Facebook te face să te urci în balconul de unde te poți adresa lumii și sute de milioane de oameni fac asta zilnic – a dus la apariția unui fel de ideologie general acceptată, care de multe ori contrazice natura umană, așa că mulți oameni preferă să-și ascundă adevărata natură. Există oameni care preferă să nu-și spună opțiunea de vot atunci cînd se fac sondaje, pentru că au convingerea că opțiunea lor nu „dă bine“ în raport cu ideologia general acceptată. Se numește „efectul Bradley“, pentru că a fost constatat pentru prima dată în 1982, la niște alegeri de guvernator în California, cînd au candidat un negru (Tom Bradley, primarul din Los Angeles) și un alb (George Deukmejian). În toate sondajele, Bradley îl spulbera pe candidatul alb, dar la urne a fost exact invers. Sociologii au ajuns la concluzia că, atunci cînd oamenii erau întrebați pe stradă cu cine votează, cei mai mulți se gîndeau că dacă spun „cu candidatul alb“ pot fi suspectați de rasism. Așa că preferau să răspundă „nu m-am hotărît“, deși erau hotărîți. Tipul acesta de ipocrizie nu e un fenomen general, e unul marginal, dar poate schimba rezultatele votului. Cineva în America a spus asta: dacă avansul din sondaje e cu mai mult de 5% în favoarea lui Clinton, Clinton cîștigă; dacă e sub 5%, acest efect Bradley va răsturna lucrurile. Iar avansul ei a fost sub 5% în toate sondajele. Omul care a spus acest lucru e un analist republican care își dăduse seama că acest efect există la aceste alegeri: Trump a fost într-o asemenea măsură diabolizat încît foarte mulți alegători de-ai lui, întrebați cu cine votează, au preferat să se declare nehotărîți. E un comportament electoral explicabil prin această generalizare a mijloacelor de comunicare. Stai o oră pe Facebook și „îți dai seama“ dincotro bate vîntul. De fapt, vîntul care bate pe Facebook nu este fundamentat sociologic, ci este vîntul celor mai guralivi de pe Facebook, care au cei mai mulți prieteni. Tu simți din toate părțile că lumea îl înjură pe Trump și, dacă îți place Trump, nu mai îndrăznești s-o spui. Facebook-ul și Internetul accentuează tipul acesta de ipocrizie și cred că va fi din ce în ce mai greu, în viitor, ca prin sondaje să se poată anticipa rezultatele.

În Foreign Policy a apărut după alegeri un articol care argumenta că, de fapt, alegătorii nu prea știu ce votează – „Trump Won Because Voters Are Ignorant, Literally“, de Jason Brennan, care se încheie astfel: „Victoria lui Trump este victoria celor neinformați. Dar, ca să fim corecți, și victoria lui Clinton ar fi fost la fel. Democrația înseamnă că poporul conduce, dar poporul este, în multe feluri, nepotrivit să conducă“. Mulți oameni au votat în funcție de impresiile de pe Facebook, s-au luat după știrile false răspîndite pe net, fără să înțeleagă de fapt prea multe. Se vorbește în ultima vreme despre „politica post-adevăr“. Nu cumva politica greu de anticipat?

Adevărul nu e o categorie cu care lucrează politica. Poporul e o alcătuire mereu imprevizibilă, poporul e mofturos, citim ce scriau anticii și vedem că cine era azi erou, mîine devenea trădător. Dacă astăzi facem referendum pentru Brexit în Marea Britanie, cred că nu mai iese. Dacă repetăm alegerile din America, s-ar putea să cîștige Hillary Clinton. Asta este materia primă cu care lucrăm în democrație. Poporul nu are, ca voință colectivă, o expresie electorală rațională, așa cum e a fiecărui individ. Poporul stă, bietul de el, în calea tuturor acestor influențe informaționale. Sînt oameni inteligenți care au avertizat că, dacă avem din ce în ce mai multe informații, asta nu înseamnă că știm mai mult.