„Run, Forrest, run!” e replica prin care celebrul film Forrest Gump vinde visul american într-o formulă contemporană. Dar nu la el vreau să mă refer, ci la momentul în care o rostește Tyler Durden. Vocea naratorului avertizează înainte: „Pe termen lung, speranța de viață a oricărui om scade la zero”. Apoi, în plină noapte, Tyler Durden îl scoate afară dintr-un magazin pe vînzător și îi pune pistolul la ceafă. Schimonosit de frică, omul – sau viețuitoarea, ar fi mai corect, în context – plînge implorînd milă. „Ai să mori”, îl avertizează Tyler Durden. Apoi îi verifică portofelul, se uită la acte, găsește un carnet de student. „Ce ai studiat?” Printre lacrimi, cu frica cea mai cruntă probabil în oase, omul spune că a studiat biologie, mai mărturisește și că îl interesa să devină medic veterinar, să se ocupe de animale și „alte chestii”, dar că a abandonat, era prea greu, era prea mult de studiat. E o scenă în care Chuck Palahniuk, autorul romanului după care David Fincher face filmul Fight club, ține tensiunea cu mare șmecherie, nelăsîndu-te să intuiești finalul: Tyler Durden îl eliberează pe amărîtul care tremură în genunchi cu pistolul la ceafă, dar îi pune condiția de a-și relua studiile și de a-și continua visul. De a fi el însuși, nu o rotiță a sistemului universal în care și-a abandonat identitatea. Tyler Durden  pare a transmite mesajul: du-te și fii autentic! Seamănă cumva a mesaj biblic și anarhismul lui Palahniuk este contrazis de această scenă. Iisus nu e mai puțin anarhic atunci cînd distruge, în templu, tarabele negustorilor de animale. „Faceți negoț de suflete” e, de fapt, mesajul lui Iisus, dar și al lui Palahniuk. Chiar dacă, în cele din urmă, mecanismul pus la punct de Tyler Durden cade și el în același păcat al societății care anulează și uniformizează identitățile și autenticitatea, devenind la fel de distrugător, scena despre care vorbesc e încă din epoca ingenuității conceptului: fii autentic, nu-ți abandona valorile, nu fi o rotiță, luptă (cu tine și cu sistemul) pentru a fi ceea ce vrei să fii.

Vorbeam în articolul trecut despre valori, despre situarea acestora pe o axă ascendentă, în termenii ierarhizării lui Vianu, despre faptul că programele școlare amintesc principiul valorilor, dar nu îl operaționalizează aproape deloc. Și spuneam că valorile morale sînt superioare celor estetice. Spuneam, de asemenea, că drumul pe care îl văd eu în a face operațională paradigma curriculară a dezvoltării personale este de la cunoaștere spre autocunoaștere și spre acțiune asupra sinelui.

Autocunoașterea nu este în sine o mare realizare. Nu e mare chestie să constați că ești, de exemplu, leneș. Sau să recunoști că te vulnerabilizează rușinea în fața prejudecății colective, în fața judecății la care te supune societatea sau grupul. Sau chiar individul. O mare chestie este, în schimb, să îți depășești lenea pentru a-ți urmări scopul în acord cu propria autenticitate (care sigur nu este situată în lene, ci într-un ideal). Sau o mare chestie este să nu permiți rușinii să te anuleze, pentru că e extraordinar de puternică restrictiv, pentru a judeca în termeni de prețuire a sinelui dacă ai greșit sau nu în acord cu propriile valori și cu propria identitate, fără a violenta însă, în manieră vulgară sau agresivă, alteritatea (individul, societatea). Poate că pentru asta e nevoie să-ți afirmi tenacitatea sau să-ți recalibrezi acțiunile, dar fără să te lași înfrînt de frică și de rușine.

Ce vreau să spun? Mai știți, spre exemplu, romanul lui Călinescu, Enigma Otiliei? Mă folosesc, iar, de un studiu de caz. Cu mai multă sau mai puțină simpatie, uzul comun interpretativ, în canon preuniversitar, a perpetuat direcția analizei romanului din perspectiva „balzacianismului fără Balzac” și a situării Otiliei în clișeul „eternului feminin”. Social, o disoluție a unei societăți, burghezia, care nu putea susține balzacianismul, pentru că nu-i mai conținea resorturile mecanice. Caracterologic, poziționarea Otiliei într-o formulă clișeică, așa cum spuneam, ușor sau mai mult chiar depreciativă. Sigur, cu simpatia față de acest „etern feminin” pe care o presupune misterul de care masculinitatea se lasă sedusă. Dar, per ansamblu, Otilia văzută ca un fel de „vrăjitoare” modernă, mai mult sau mai puțin interesată, mai mult sau mai puțin „șireată” în acțiunile ei afective sau pragmatice. Privirea lui Felix din final, care o judecă și o banalizează pe femeia care nu i se mai pare, după ani, misterioasă. În fapt, în ordinea autenticității, Otilia și Pascalopol sînt singurele personaje autentice, în acord cu ele însele, din roman. Și nu e deloc de mirare că Otilia îl alege pe Pascalopol, în ciuda vîrstei sale: aș zice că îl alege nu doar pentru ce-i poate oferi în plan concret, ci pentru că îi simte în primul rînd autenticitatea, calibrată perfect într-o siguranță de sine. Nici nu cred că a contat prea mult statutul lui economic, în fond nici ea, Otilia, nu era săracă. Mustind de insecurități și de falsitate, toate celelalte personaje ale romanului sînt de fapt sub semnul nefericirii și al lipsei de autenticitate. Felix e, însă, în această ordine, cel mai trist personaj. Cel cu care îți vine să empatizezi. De ce? Pentru că el este un produs al educației. Nu are, de fapt, acces, pentru că nu este ajutat, la autocunoaștere și la acțiune asupra sinelui. Nimic mai trist decît imaginea lui finală, de om cu succes profesional (probabil măcinat de obsesia perfecționismului), însurat din conveniență, incapabil să priceapă nici la maturitate altceva decît niște clișee.

Revin la matcă. Ce să vadă un elev de liceu, la 17-18 ani, dintr-un roman ca acesta și, în general, din literatură?  Să vadă mecanismele insecurității, ale rușinii, ale lipsei de autenticitate, ale fricii. Să vadă dificultatea unui demers de acțiune asupra sinelui, care, din frică de fapt, te face vulnerabil. Să vadă că soluția nu este teatrul unei siguranțe de sine, negarea vulnerabilității, că nu asta înseamnă autenticitate, ci asumarea chiar și a imperfecțiunii tale, fără să faci din ea însă un bici al autopedepsirii. Să vadă curajul asumării, curajul eșecului chiar. În fine, să te întorci dinspre partea întunecată înspre partea luminoasă. A lumii, a ta, a trăirilor tale, al relaționării tale cu ceilalți. Prin acțiune asupra sinelui, cu blîndețe, dar și cu încredere.

Într-un fel sau în altul, toate aceste lucruri aș vrea să le văd cumva enunțate în viitoarele programe școlare. Nu doar ca principii generale, ci ca obiective operaționale sau într-o formulă operațională cel puțin. Experimentarea literaturii în paradigma dezvoltării personale, urmărind stări, emoții, profiluri, goluri, imperfecțiuni, care pot oferi cunoaștere, dar și autocunoaștere, imagine de sine realistă, așteptări corecte de la existență, mecanisme psihologice de acțiune asupra sinelui. E o filosofie complicată aceasta, poate. Dar care cred că merită puțină reflecție.           

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.