Veți vedea, împing această argumentație cu dificultate, de la o etapă la alta, pentru că și eu mă aflu în procesul înțelegerii ei. Nu mi-e rușine (dar despre rușine, data viitoare, ca să dau un teaser) să o recunosc, mă pot ierta pentru ușoarele imperfecțiuni, sincope, aproximări succesive.

Discuția despre valori îmi roade încă sau tot mai adînc, de fapt, gîndurile. Scriam săptămîna trecută despre prezența lor în paradigma curriculară a dezvoltării personale și despre faptul că atît ele – valorile –, cît și paradigma în care teoretic le inserăm sînt prea nebuloase, prea puțin delimitate conceptual și metodologic, nu mai spun didactic, fapt care ne blochează încă (acesta fiind însă doar unul dintre motive) în obsesia transmiterii de cunoștințe, a interpretării prin prisma unor mentalități defectuoase ori, în cel mai bun caz, înspre formarea unor competențe de prim nivel, pe care le simt insuficiente în raport cu dimensiunea asumării unor valori pozitive.

Cîteva ocoluri fac, iar. În studiul său despre valori, Tudor Vianu, probabil cel mai atent observator al acestora, stabilește, după o nuanțată analiză și teoretizare a conceptului în sine, opt categorii de valori, pe care le ordonează ierarhic, aș zice piramidal. Încerc o reconstrucție foarte sintetică și incompletă aici, din amintiri, căci volumul nu mi-e la îndemînă, dat împrumut cuiva și nerecuperat. Așadar, pe de o parte, Vianu vorbește despre două categorii mari, valorile-mijloace și valorile-scopuri. După cum le spune și numele, valorile-mijloace sînt cele care ne ajută să accedem la categoria superioară a valorilor-scopuri. Glosez puțin: dacă faci din valorile-mijloace valori-scopuri, rămîi la un nivel de reprezentare a vieții destul de precar și care te poate secătui. Este exact drumul greșit, invers: a acumula pentru a face mai multe lucruri pe care le dorești, astfel încît să ajungi la fericire, la împlinire. Mecanismul corect e invers însă, și presupune să ai valorile-mijloace doar ca intermediatoare sau susținătoare ale procesului de împlinire a sinelui, care presupune, în primul rînd, o formă de autenticitate onestă. Dobîndind-o,  valorile-mijloace nu mai devin scopuri, ci ceea ce sînt, mijloace. Odată ajuns la scopul autenticității sinelui, nu mai ai nevoia acumulării de mijloace pentru a-l găsi, ci poți face ceea ce vrei pentru a avea ceea ce dorești să ai. Știu, pare cumva paradoxal, dar nu e. Categoriile de valori propuse de Vianu sînt: economice, vitale, juridice, politice, teoretice, estetice, morale şi religioase. Cum se vede, spre vîrful piramidei se află valorile-scopuri, iar spre bază, valorile-mijloace. Între valorile-scopuri, cele estetice nu sînt chiar primele, ci abia pe locul al treilea. Pe locul al doilea se află cele morale. Nu discut aici subiectul atît de sensibil al celor religioase, deși ar merita o discuție în sine și ele, redimensionate într-o perspectivă nu dogmatică, ci strict spirituală. Poate altcîndva. Dar punctez din nou faptul că valorile estetice sînt sub cele morale.

În domeniul științelor educației, problematizarea valorilor a fost obiect de interes pentru cîțiva pedagogi, dar oarecum tangențial. P. Popescu-Noveanu și, mai recent, C. Cucoș au trecut în revistă caracteristicile conceptului, Cucoș stabilind și o serie de categorii cu aplicabilitate pedagogică. El afirmă că „valoarea educaţională este acel raport optim, de adecvaţie, dintre mijlocul (forma, condiţiile) de realizare a educaţiei şi finalitatea (ţinta) acesteia – formarea individului (pentru umanitate). Orice opţiune, care facilitează o punere în concordanţă a celor două componente educaţionale interne (mijloace şi scopuri), dar care se armonizează şi cu exigenţele valorice externe (ale spaţiului social, cultural, economic etc.), este în mod inerent şi o valoare educaţională” (Pedagogie, Editura Polirom, 2006, p. 127). Foarte pe scurt, așadar, el pune conceptul de valoare pedagogică în raport cu scopurile, cu finalitățile și cu idealul educațional al unei societăți.

În programele școlare pentru liceu, de limba și literatura română, sînt normate o serie de valori și atitudini care ar trebui să orienteze demersul didactic. Nu le citez acum pe toate, pentru a salva spațiu, dar sintetic ar fi: formarea gustului estetic, stimularea gîndirii autonome, reflexive și critice, formarea unor reprezentări culturale (naționale și universale), atitudine pozitivă față de comunicare, toleranța și flexibilitatea față de argumentele celorlalți, atitudinea pozitivă față de limba maternă. Cum se vede, oarecum cu ușurință, majoritatea sînt asociabile, dacă ne raportăm la piramida lui Vianu, valorilor estetice. Doar stimularea gîndirii autonome, reflexive și critice, respectiv toleranța și flexibilitatea față de argumentele celorlalți ar putea fi, cred eu, asociate valorilor morale.

Și aici fac încă un ocol (înainte de a mă opri astăzi), pentru a lega lucrurile de paradigma curriculară a dezvoltării personale, în care, cum spuneam, s-ar situa viziunea actuală a procesului educațional. Această paradigmă, afirmam în articolul precedent, cred că trebuie să se axeze pe parcurgerea a trei pași: cunoaștere, autocunoaștere și acțiune pozitivă asupra sinelui. Cred că procesul acesta, trecut prin filtrul teoretic al lui Vianu, presupune tocmai parcursul de la nivelul valorilor estetice la cele morale. Dar și că, pentru acest parcurs, respectiv pentru clarificarea a ceea ce sînt valorile morale raportat la autocunoaștere și la acțiunea asupra sinelui, este necesar sprijinul conceptual și acțional al științelor educației și al psihologiei, de asemenea.

Pentru a încheia astăzi, mă raportez la ceea ce văd în programele școlare: mai întîi, valorile pe care acestea le enumeră par a se opri la nivel de cunoaștere și eventual autocunoaștere, mai puțin la acțiunea asupra sinelui. Apoi, dincolo de faptul că există acest set de șapte enunțuri despre valori și atitudini, poziționate la începutul programelor, ca deziderate, în desfășurarea pe competențe și pe conținuturi sau în reperele metodologice nu se mai pomenesc valori care ar trebui promovate, descoperite, asumate, decît la nivel de cunoaștere și raportat la domeniul estetic. Despre acestea, însă, în episodul următor.    

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.