Nu prea mi-a plăcut niciodată ideea că România ar fi altfel (să mă ierte cei mai calificați decît mine în domeniu care s-au străduit să o demonstreze). Ideea unui așa-numit excepționalism românesc, indiferent de variantă, pozitivă sau negativă, nu m-a convins, ba, în unele cazuri, mi s-a părut suspectă sau chiar necinstită. Am crezut că nația noastră poate fi considerată altfel doar în măsura în care orice nație din lume poate fi văzută ca avînd unele caracteristici deosebite de ale celorlalte.  

Ei bine, iată că a apărut o situație istorică la care reacția locuitorilor din România (și Bulgaria) se dovedește a fi puternic diferită de a altora. Atît de diferită, încît Organizația Mondială a Sănătății a decis să trimită la fața locului experți care să descopere de ce într-o țară membră a Uniunii Europene, cu un larg acces la doze de vaccin anti-COVID, cum e România, vaccinarea populației merge atît de prost. Cifre comparative șocante despre vaccinare pot fi găsite într-un recent articol semnat de Horia Blidaru, publicat pe site-ul Dilemei vechi, la https://dilemaveche.ro/sectiune/la-fata-timpului/articol/cetateanul-esuat.

Motivele reticenței multor români față de vaccin sînt probabil nenumărate. La Euronews s-a avansat ipoteza potrivit căreia locuitorii României ar avea o profundă lipsă de încredere în autoritățile care-i îndeamnă pe toate canalele să se vaccineze, ca urmare a unei moșteniri (de neîncredere) din perioada dictaturii lui Ceaușescu. Este una dintre explicațiile plauzibile și parțiale. O altă justificare, tot parțială, este aceea că ar exista o campanie antivaccinare puternic țintită asupra unor categorii de indivizi bine selectate (pe modelul Cambridge Analitica – Brexit). Mass-media s-a dovedit la rîndu-i, în bună parte, iresponsabilă, acordînd atenție unor opinii neștiințifice sau chiar aberante (pe motiv de audiență). Era ușor de înțeles că, într-o astfel de situație, a da cuvîntul, în mod liber, unor asemenea indivizi e echivalent, ca morală și ca efecte, cu a chema niște teroriști să-și propovăduiască atrocitățile. 

Dincolo de asta, există tot felul de categorii de oameni reticenți la vaccin: cei îndrăgostiți iremediabil de teoriile conspiraționiste, cei care dintr-un motiv sau altul au o teamă mai mult sau mai puțin justificată (de multe ori de înțeles) față de orice vaccin, cei care de frica bolii reacționează cu negativism și încăpățînare, cei care se cred infailibili la boli, „deștepții” care nu vor să se lase păcăliți de alții, cei care cred că numai Dumnezeu, așa cum îl înțeleg ei, îi poate apăra de boli. La majoritatea, probabil că asemenea motive se suprapun într-o măsură mai mare sau mai mică. Și bineînțeles or mai exista și multe alte cauze.

De observat mai e și că prima parte a campaniei de vaccinare a mers ca unsă și că în primăvară existau chiar motive de mîndrie. România era țară fruntașă. Cei pro-vaccin s-au înghesuit pur și simplu la centre, dar după ce aceștia s-au terminat, totul a început să stagneze. E adevărat că și pandemia a scăzut în vară aproape de zero, iar aici putem recunoaște un alt obicei local, acela de a nu face un lucru pînă cînd „nu-ți ajunge cuțitul la os”, cum se spune. Mulți or fi crezut în acele luni de vară că pandemia s-a dus de tot, că nu mai revine și, chiar dacă revine, „mai vedem noi atunci”.  Din cele două faze ale campaniei de vaccinare, una foarte eficientă și alta stagnantă, s-ar mai putea trage o concluzie, și anume că, grosso modo, populația țării e împărțită în două segmente total diferite ca mentalitate, că avem de-a face cu o adevărată fractură. E o uriașă ocazie pentru specialiști să facă studii și analize și să descopere lucruri interesante.

Eu nu aș insista decît asupra unui motiv posibil, parțial și el, pentru care cred că unii refuză vaccinul. Aș spune că în general există două feluri de oameni: cei obișnuiți să învețe din experiența altora și cei care nu știu să învețe decît din experiența proprie și cel mult a familiei lor. Unii au o viziune orizontală, pot vedea și interpreta ce se întîmplă în ansamblul societății, ceilalți văd pe verticală, în ei înșiși și în istoria familiei. Aș putea folosi și alte cuvinte: descuiații și încuiații. Cei dintîi citesc, discută, sînt flexibili, ancorați în prezent și înțeleg istoria în mare, ceilalți nu citesc (decît cel mult Biblia), dar au ascultat poveștile bunicilor și ale părinților, au păreri mai rigide și de obicei trag învățăminte doar din istoria personală și a familiei. Unii pot înțelege mai ușor lucruri teoretice în vreme ce alții sînt axați pe viața practică. Unii vor să trăiască în societate, pe ceilalți îi preocupă în special propria gospodărie. De bună seamă că există combinații și proporții nenumărate între cele două tipuri.    

Se spune că oamenii care citesc trăiesc mai multe vieți, că trec nu doar prin viața lor, ci și prin a personajelor, reale sau fictive, despre care citesc. Și aici voiam să ajung: cei care „trec” doar prin viața lor, mai greu pot să creadă în existența unui virus dacă acesta nu i-a afectat vreodată pe ei personal sau pe cineva din familie, mai ales că e vorba de o boală apărută recent la om și, deci, experiențele mai vechi de familie încă n-o includ. Cei obișnuiți cu cititul sînt cu siguranță vaccinați într-un procent mai mare decît ceilalți. Altfel pusă problema: COVID-ul e ceva nou, iar unii oameni nu știu cum să se comporte în fața noutății, nu știu cum să se informeze, nu au nici un reper și nu au antecedente practice la care să se raporteze. Vaccinurile clasice, care erau chiar obligatorii la copii în perioada de dinainte de 1989, erau preventive și făcute fără presiunea unei epidemii, ceea ce probabil că i-a făcut pe mulți să nici nu le prea bage în seamă. Păreau o formalitate ca multe altele.

Pînă una-alta, însă, sînt tare curios ce concluzii vor trage experții OMS.