Statul ca statul. Dar cetățeanul?

Ritmul funebru se accelerează și perspectiva pandemică nu-i deloc bună. Nu are cum să fie, cîtă vreme, pretutindeni, rata deceselor e direct legată de nivelul vaccinării. În Portugalia, campioana UE la vaccinare, mor zilnic 7 oameni de Covid, în Ungaria 10 pe zi, iar în Polonia 25. Noi am trecut de 400. Pentru diferența asta numai statul român e de vină? Numai politicienii?

Pandemia ne-a pus în față oglinda educației sanitare, a încrederii populației în știință, medici și autorități, a solidarității între români și a capacității de mobilizare a instituțiilor într-o situație critică. Și ne-a arătat că mulți dintre compatrioți sînt mai aproape de înaintașii de acum un veac, decît de Europa secolului XXI.

După Unire, în România Mare se foloseau două calendare: cel iulian în Vechiul Regat și Basarabia, cel gregorian în Transilvania și Bucovina. De la diferența de 13 zile s-a iscat haos în administrație și economie. Prin decret guvernamental, ziua de 1 aprilie 1919 a devenit 14 aprilie. Cinci ani a durat pînă cînd Biserica Ortodoxă a adoptat calendarul gregorian. Hotărîrea de a intra în rînd cu lumea – care își corectase răbojul vremii încă de la 1582 – „a apărut țăranilor nu numai nefirească, dar și plină de primejdii”, scria Ernest Bernea într-un studiu din 1940, în urma cercetărilor sociologice conduse de Dimitrie Gusti. Împotrivirea a mers de la teama de boli și secetă, ca „pedeapsă” pentru „păcatul” schimbării calendarului ori acuzațiile de catolicizare a bisericii strămoșești, pînă la refuzul intrării în biserică, agresarea preoților și părăsirea mănăstirilor de către unii monahi din Moldova și Basarabia. S-a încropit Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, ai cărei preoți au fost prigoniți, iar bisericile demolate în anii ‘30. Pe scurt, clerici și mireni, ziși „stiliști” în epocă, au ajuns la închisoare sau chiar au murit, mai degrabă decît să treacă la noul calendar.

Episodul e invocat acum pe rețelele sociale, spre mirarea internauților, care fac comparație cu rezistența înverșunată la vaccinare. E o prăpastie, însă, de înțelegere și comunicare între această lume tehnologizată și aceea a satului românesc (unde mai trăiește, în acte, 44% din populație), a micilor orașe și a periferiei marilor orașe, și acestea încă strîns legate, ca mentalitate și nu numai, de rădăcina rurală (în 1930, 80% dintre români trăiau la sat). De aceea, e de mirare că n-a fost implicată, din start, Biserica în campania de vaccinare. Sau e și această eroare o expresie a fracturii dintre România europenizată și cea conservatoare?

Pînă acum, pandemia n-a făcut decît să rupă puținele punți care mai legau cele două lumi. Rezultatul, însă, ne privește pe toți. Și e sesizabil dacă ne uităm în jur și înțelegem unde sîntem cu adevărat, ca societate, prin prisma acestui parametru vital al vremii noastre: vaccinarea. Ne depășesc Albania, Macedonia de Nord și Kosovo (care și-a vaccinat cu minimum o doză 46% din cetățeni, iar România numai 32%). Sîntem sub media mondială de 48% vaccinați cu cel puțin cu o doză și departe de cea din Uniunea Europeană – 68%. Polonezii (53% cu minimum o doză) și ungurii (61%) sînt mai aproape de statistica europeană, care e dominată de Portugalia cu 88%.

Eșecul românesc se contabilizează dureros în vieți pierdute și destine traumatizate și se va resimți pe termen lung în economie. Poate și în politică.

În perioada interbelică, autoritățile au acuzat regimul sovietic de încurajare a schismaticilor pe stil vechi. De la atacurile teroriste din Senatul României (1920) și de la Tatar-Bunar (1924), pînă la ocupația sovietică din 1940, cu toate consecințele sale pînă azi, Rusia a recurs mereu la toate armele posibile pentru a destabiliza. A avut și are pe cine.

„Statul român a eşuat în misiunea sa fundamentală de a-şi proteja cetăţenii” – verdictul președintelui Iohannis, după incendiul de la spitalul din Constanța, e numai o parte a diagnosticului național la examenul pandemic. Dar cetățeanul român, el ce rol are în a evita colapsul sistemului medical, prin vaccinare și măsuri de protecție a sa și a celor din jur?

Șantierul post-pandemie nu ar trebui să vizeze numai statul, ale cărui limite dezolante le-a evidențiat această grea încercare colectivă. Ci și pe cetățeanul aflat pe aceeași treaptă de delăsare, anacronism și obtuzitate cu statul român.

Dar cine să mai ducă acest șantier?...

Horia Blidaru este consilier politic la Parlamentul European.

Foto: adevarul.ro (Inquam Photos / Octav Ganea)