La zi în cultură

„Don’t you hate it when people tell you their dreams?“, întreabă ea pe „Dreams“, înainte de a intra într-un delir comic despre visele ei, pulsînd elegiac prin template-ul mozaical al albumului, printre numele animalelor dispărute din „Nothing Left but Their Names“

Poveste din Transilvania este un spectacol despre înţelegere, iertare şi acceptare, atunci cînd istoria cea mare transformă istoriile personale în tragedii, este despre avantajele realismului, atunci cînd ura sinceră şi iubirea prefăcută sînt folosite ca dinamită şi este despre cum putem să facem istoria, nu doar s-o lăsăm să ni se întîmple. Este un spectacol care poate fi privit într-un fel în Ardeal şi în alt fel la Bucureşti. De data asta, Capitala este cea care are, măcar un pic, de învăţat.

Domnule director al muzeului, domnule ministru al Culturii, doamnă prim-ministru, domnule președinte al Senatului, domnule președinte al României, măicuță Precista și Doamne, Dumnezeule, rezolvați, cumva!

Un ministru al Culturii, oricine ar fi el, nu poate debloca o asemenea stare de fapt fără intervenția premierului și a ministrului Finanțelor. Iată un caz în care, indiferent de culoarea politică, opțiunea pragmatică a guvernelor a fost aceeași în ultimul deceniu și jumătate: una în defavoarea restaurării patrimoniului național.

Am să-i supăr pe fanii lui Joan Didion, dar Anul gîndirii magice mi se pare o carte modestă. A primit National Book Award pentru non-ficţiune şi s-a aflat pe lista scurtă la Pulitzer în 2005, a avut parte de o receptare entuziastă, fiind doi ani mai tîrziu transformată într-un monolog pentru scenă

L-am întrebat pe Paul Lăzărescu cînd și-a pierdut speranța. În timpul campaniei? Nu. După ce s-au anunțat rezultatul alegerilor? Nu. După ce a fost alungat regele? Nu. După ce a revenit din închisori și nu își găsea de lucru? Nu. Atunci cînd? După Revoluție, mi-a zis. Cînd tot noi eram trădătorii și vinovații. Și mi-a venit atunci în minte imaginea manuscrisului distrus al lui Nicolae Carandino.

Oricît s-ar confrunta cu „dezvrăjirea“ lumii, omul modern va tînji mereu după revelații primordiale care nu vor dispărea niciodată, indiferent de cît de avansată tehnologic ar fi o societate.

Celelalte discuri (Flying Microtonal Banana şi Polygondwanaland) au avantajul de a nu fi scrutabile și criticabile, fiind aliniate la strategia de intimidare a grupului de a pompa materiale experimentale fără mesaj, minimal editate, care să impresioneze prin prolificitate și compoziții algoritmice cu miză senzorială, cu vocea îngînînd riffuri de chitară/clapă repetate pentru un efect cînd hipnotic, cînd surmenant

Se promovează angajatul-martir („sacrifică-te pentru binele companiei“) şi puternic („e problema ta că nu te-ai adaptat“).

Capitolul „Cultură“ are cam aceeași întindere ca secțiunea intitulată „Relansarea economică“: șapte pagini.

Manelele, dragostea şi sexul interetnic abordate de Schiop în ficţiunea sa „provoacă şi enervează“, de fapt, cîntecele bisericeşti şi politicile anti-avort şi anti-gay cît se poate de reale promovate de Coaliţia pentru Familie, al cărei director, Mihai Gheorghiu, este, întîmplător, și director adjunct al MȚR.

Ponderea lui Nichita Stănescu scade discret, concurată fiind de aceea a lui Ion Vinea și Emil Botta (căruia Zamfir pare să-i atribuie profilul unuia dintre cei mai mari poeți ai celei de-a doua jumătăți de veac).

Pentru Soldații – un debut remarcabil din numeroase motive – marginalitatea (fie ea gay, romă etc.) funcționează mai subtil: deopotrivă ca decor sine qua non și ca obiect central de studiu.

Noul album Grimus, Unmanageable Species, schimbă vag tonul, renunțînd la punch-ul detectabil pe celelalte discuri, dar nu și formula.

Mamele adolescente sînt abandonate de stat, familie şi parteneri, astfel că, uneori, ajung să-şi abandoneze, la rîndul lor, copiii, studiile, visele.

Ce e artă și ce e șarlatanie în creația lui Jeff Koons vor decide istoricii de artă. El „face“ obiecte rea­dy made, pop-art, instalații (post)industriale, diverse sculpturi realizate în materiale plastice etc. E kitsch-ul ridicat pe piedestal, e genul de artă care te interpelează prin stridență.

Un alt argument poate interveni: e, cred, mai indicat pentru un artist să decidă „finalul artei“ pentru a şi proteja „finalul vieţii“. „A pune capăt“ artei e mai binevenit decît „a pune capăt“ vieţii. Iar eu, care nu sînt un artist, mă întreb: cînd o „să pun capăt…?“

George Saunders este cel mai ingenios, dexter şi dificil autor de proză scurtă pe care l-am citit. Dar totodată şi cel mai spectaculos.

„Is dying harder then being already dead?“ Deznădejdea pare să camufleze totuși un principiu de înaintare, de evoluție.

Happy End nu este unul dintre vîrfurile austriacului. Și totuși, e vizibil că, deși Haneke a mai pierdut din anvergura de mare cineast, nu și-a pierdut instinctul.

Slowdive s-au reformat pentru a beneficia în mod direct de reabilitarea sound-ului dream-pop-rock pe care îl propuneau cu albumele de acum un sfert de veac.

Andrei Măjeri abordează curajos acest poem dramatic, apropriindu-şi-l în felul său: personajele defilează pe un podium global, îşi expun modelele de muncă şi de viaţă (în această ordine) ca pe o colecţie prêt-à-porter (unde există o temă, un tipar şi variaţiile aferente).

În România anilor ’90, nu este exclus ca fiecare să fi avut MTV-ul său. Fie în alb-negru, fie în culori, urmăream fără încetare emisiunile, hiturile, videoclipurile, fenomenul muzical derutant şi acaparator pentru cei care fuseseră pînă mai ieri pionieri, şoimi ai patriei ş.a.m.d.

Încercați, experimentați, explorați mai degrabă decît să încercați să controlați, nu vă fie teamă să eșuați. Eu, personal, ca spectator, prefer să văd un spectacol eșuat care își asumă riscuri, decît unul reușit care nu mă face să descopăr nimic nou.

Anul trecut a fost un an literar foarte bun. În timp ce Mircea Cărtărescu a continuat să primească premii internaţionale (Premiul Leteo în Spania), iar Solenoid a apărut deja în traducere în cîteva limbi străine, acasă s-a publicat multă poezie, ca de obicei, dar la fel de multă non-ficţiune şi proză. Mai ales scurtă, pentru că 2017 a fost de departe anul prozei scurte, primul salt semnificativ pe care acest gen literar îl face în ultimii nu ştiu cîţi ani.

E foarte mult Cortázar în aceste povestiri, e foarte mult Bolaño, dacă vreți (se simte mîna lui în crearea suspansului ale cărui energii nu se descătușează), dar mai presus de orice e un melanj original de folclor sud-american și Istorie, de gothic și realism magic.

Cu doar șapte lungmetraje realizate din 1996 pînă acum, Alexander Payne este un caz interesant: agreat de marile studiouri americane de film, dar și de piața festivalieră europeană, Payne și-a construit o reputație de regizor la periferia cinema-ului de autor, prin interesul constant, infuzat cu oarecare subtilitate, pentru o Americă departe de reflectoare, cea a rataților simpatici și a dramelor intime de familie.

Pe pagina de Bandcamp al lui The Caretaker există un scurt citat din Friedrich Nietzsche, pus chiar sub fotografia care ilustrează profilul artistului. „Avantajul unei memorii proaste este acela de a savura lucrurile bune de mai multe ori.“

Jonglînd cu realităţi şi irealităţi, cu personaje inocente sau venale, materializînd idei, simboluri şi sentimente şi dezvoltînd dublul fantastic al caracterelor umane, combinînd texturi diferite – tragic, comic, liric, muzical –, Afrim face o excelentă demonstraţie – care păstrează narativitatea pildelor biblice, dar şi potenţialul lor miraculos – a singurătăţii umane în univers. Şi o face în stilul său, cu nesfîrşită poezie, umor fermecător şi un strop de tragic.

Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Șase critici răspund la aceleaşi trei întrebări: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2017? Un bilanț.

Manualul unic rămîne încă o tentativă neinspirată din nesfîrșitul șir de reforme începute și abandonate care au dus învăţămîntul românesc în impas.

Povestit, filmul recompensat cu Palme d’Or la ediția din 2017 a Festivalului de la Cannes, pare un film de artă elitist, cu pretenții moralizatoare. Nimic mai fals.

Ambele trupe (sau versiuni ale acestui grup-cameleon) au materiale recente.

În spectacolul Regele moare, realizat la Sala Mare a TNB, Andreea şi Andrei Grosu respectă, în spirit şi în literă, textul lui Ionesco.

Se poate spune că regizorul D. Sandu atacă Biserica?

O expoziţie recentă, „Dada Africa“, mi-a apărut ca un eveniment important, văzută din perspectiva acestui joc de forţe care agită cîmpul artei moderne.

Realitatea Holocaustului depăşeşte orice imaginaţie. Dacă aş fi rămas fidel faptelor aşa cum s-au întîmplat ele, nu m-ar fi crezut nimeni.