De la speranţă la deziluzie
● Nicolae Carandino, Nopți albe și zile negre, editura Fundația Academia Civică, 2017.
Pînă de curînd, crezusem că, la capitolul detașare, Florin Pavlovici face o figură aparte în rîndul autorilor de literatură carcerală. Dar acum, că volumul Nopți albe și zile negre a reapărut într-o ediție în sfîrșit conformă, Pavlovici are un coleg: Nicolae Carandino. Amîndoi au perspectiva a ceea ce li se întîmplă. Nu e vorba că s-ar ridica din lagăr undeva în slăvi să vadă comunismul la scară mai mică, cum e el cantonat între sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial și tranziția noastră. E doar un soi de detașare a inteligenței, o artă a atenuării loviturilor, a percepției lor în 3D. Altfel, și în celula lor strîmtă de doar două persoane, sînt nuanțe. Pavlovici e mai narativ și cu un simț al umorului mai accentuat. Carandino e mai jurnalist – deh, meseria! – și mai predispus să ofere context. Dar de la amîndoi rămîi cu substanță, nu cu epitet; înțelegi, nu te radicalizezi.
La Nopți albe și zile negre e însă ceva de adăugat. Cartea nu e exclusiv literatură carcerală. La acest capitol nu stăm rău deloc. Nu cred că exagerez dacă spun că sînt sute de volume tipărite despre experiențele personale în temnițele comuniste. Sînt însă mult mai puține scrieri – și nu doar memorialistice, ci de orice gen – care să acopere, să zic așa, perioada pre-carcerală, anii 1944-1947, în care s-a trecut de la extaz la agonie, de la speranță la deziluzie. Pal, doar anii ’90-’92 ne dau o idee despre cum a fost atunci, despre ce amestec dens, exploziv și unic de comuniști, hitleriști, monarhiști, fugari, idealişti, arivişti şi oportunişti era societatea românească. Or, cartea lui Carandino tocmai asta acoperă; mai mult de o treime din ea se petrece pînă la Carcera generică ce a fost România de la 1948 pînă în 1964.
O astfel de structură bipartită am mai întîlnit la cartea Adrianei Georgescu, La început a fost sfîrşitul. Iar din memorialistica anilor ’44-’47 aş mai menţiona Jurnalul Generalului Constantin Sănătescu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1947 de Annie Bentoiu, jurnalele lui Ion Hudiţă, un set consistent de mărturii de la participanţii (ţărănişti şi liberali îndeosebi) la campania electorală din 1946 din volumul, apărut tot la editura Fundaţiei Academia Civică, Anul 1946. Scrisori şi alte texte, însemnările reprezentantului SUA în Comisia Aliată de Control pentru România, Cortland Van Rensselaer Schuyler, și cele ale americanului de la Christian Science Monitor, Reuben H. Markham, apărute în volumul România sub jugul sovietic, tot la Academia Civică.
Pe scurt, Carandino povestește în această treime de nopți albe și zile negre toată echilibristica pe care a făcut-o aflîndu-se la conducerea cotidienelor Dreptatea și Ardealul. O echilibristică trebuia făcută față de guvern, care pîndea orice pas greșit. De exemplu, cînd a fost dat în judecată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care Dreptatea publicase un articol neglijent. Sau cînd a apărut o caricatură la adresa diviziei „Tudor Vladimirescu“. Carandino spune că a scăpat atunci pe spinarea lui Eugen Ionescu, care a publicat o critică dură la adresa comunizării armatei; articolul dramaturgului – trimis de la Paris – a apărut însă într-o publicație controlată de comuniști, așa că aceștia au fost nevoiți să dea înapoi. De altă echilibristică era nevoie la partid. Nicolae Carandino se zugrăvește ca pe o speranță a politicii țărăniste, fapt ce nu i-a atras deloc simpatii interne. Și povestește cum a ajuns de pe locul patru pe locul 31 pe listele PNȚ de București. Episodul întemeierii redacției Dreptății, în ianuarie 1946, este suprarealist, cu un oarecare Boroianu, întîlnit întîmplător pe stradă, care scoate pe loc banii necesari apariției principalului ziar al opoziției din România acelor ani. Cîteva portrete sînt consistente – cum ar fi cel al lui Iuliu Maniu, cu privirea lui de raze Roentgen asupra politicii interne și internaționale. Alte personaje sînt pitorești. Descrierea lui Romulus Zăroni, ministru al Agriculturii, „acolit al lui Petru Groza“, despre care presa „făcea mereu caricaturi și glume“, aduce cu cea a actualului ministru al agriculturii Petre Daea.
Istoriile din Nopți albe și zile negre au un epilog neașteptat care merită la rîndu i povestit. Scriam la început de ediția „în sfîrșit conformă“ a cărții. Pentru mai multă siguranță, Carandino nu doar că și-a scris memoriile, ci le-a și înregistrat. Înregistrarea a ajuns afară înainte de 1989. Cineva le-a transcris cum s-a priceput, dar cartea care a ieșit a fost plină de greșeli, printre care cele de nume fiind dintre cele mai deranjante. După ’90, se pregătea o nouă ediție, de data aceasta după manuscris. Au venit însă minerii și au devastat sediul PNȚ, iar manuscrisul a fost distrus. În acest blocaj deznădăjduit a intervenit Paul Lăzărescu, redactor la Dreptatea în timpul campaniei electorale din 1946. El a retranscris înregistrările și le-a redat forma corectă, dar mie mi se pare că şi notele de subsol, mici biografii ale personajelor din carte, au contribuit la perfecționarea ediției. Ca epilog la epilog e o discuţie recentă cu Paul Lăzărescu. L-am întrebat cînd și-a pierdut speranța. În timpul campaniei? Nu. După ce s-au anunțat rezultatul alegerilor? Nu. După ce a fost alungat regele? Nu. După ce a revenit din închisori și nu își găsea de lucru? Nu. Atunci cînd? După Revoluție, mi-a zis. Cînd tot noi eram trădătorii și vinovații. Și mi-a venit atunci în minte imaginea manuscrisului distrus al lui Nicolae Carandino.
