Filmele anului 2017

Dacă ați ratat filme anul trecut, dacă, din contra, ați fost des la cinema, aflați ce au păstrat cei cinci critici de film pe care i-am întrebat: „Care sînt titlurile lui 2017? Ce păstrăm, ce ați revedea?“ 

● IULIA BLAGA

Dunkirk (de Christopher Nolan) mi s a părut o experiență imersivă și covîrșitoare, solicitantă din punct de vedere emoțional și ireproșabilă tehnic. A fost primul film de război la care mi s-a făcut frică.

Instalația de realitate virtuală a lui Alejandro González Iñárritu Carne y arena, inclusă în premieră în Selecția Oficială de la Cannes, mi s-a părut cel mai interesant lucru oferit anul trecut de cel important festival de film. La fel ca Dunkirk, Iñárritu și directorul lui de imagine, Emmanuel Lubezki, au creat condițiile ca, în 15 minute, spectatorul devenit participant să se „transporte“ în Deșertul Sonora și să interacționeze cu imigranții ilegali și cu polițiștii care-i arestează. Experiența te marchează, am văzut jurnaliști ieșind tremurînd pe picioare.

Call Me By Your Name (de Luca Guadagnino) mi s-a părut cel mai senzual film din 2017, de o delicatețe cu totul aparte, în care Lombardia văratecă devine personaj alături de cei doi tineri care trăiesc ca într-o bulă de aer o primă iubire ce-i va marca pentru totdeauna. Filmul adaptează romanul omonim al lui André Aciman, rămînînd în inima spectatorului prin ceea ce și cărțile acestuia sînt memorabile, adică prin mecanismul imposibil de definit, dar puternic și viu al nostalgiei.

N-am avut nici un coup de foudre românesc în 2017, dar mi-a plăcut foarte mult eseul lui Radu Jude Țara moartă, care folosește un artificiu regizoral simplu, dar eficace pentru a aprofunda o pată neagră din istoria României și din mentalul colectiv.

● Victor MOROZOV

Jeune femme (r. Léonor Serraille) & Ava (r. Léa Mysius) s-au putut vedea în România la Les Films de Cannes, dar nu le-am inclus în best of-ul personal pentru 2017 (deși amîndouă – dar mai ales Jeune femme – sînt studii de caracter inteligent meșteșugite). Cum însă cred că din postura de recenzent e uneori mai important să sugerezi decît să numești, mi-a părut firesc să culeg aceste filme reunite de o serie de asemănări: ambele sînt debuturi; ambele sînt regizate de tinere absolvente ale școlii de film Fémis de la Paris; lucru esențial, ambele prezintă versiuni îndrăznețe, fără tangență cu clișeul, ale feminității. Adăugîndu-le, eventual, debutul Juliei Ducournau din 2016, Grave, e clar că se prefigurează o generație de cineaste cărora nu le e frică să se abată de la drumul bătătorit. De unde și dorința mea de a atrage atenția asupra acestei direcții.

Pentru mine, filmul românesc de ficțiune* al lui 2017 (un an de altfel bogat în producții autohtone, unele mai reușite – v. Marița, altele mai puțin) este Fixeur-ul lui Adrian Sitaru, despre o anchetă jurnalistică cu privire la traficul sexual de minore românce în Franța. Cu un scenariu semnat de Claudia și Adrian Silișteanu (cel care a regizat scurtmetrajul meu favorit din 2017, Scris/Nescris), filmul se distanțează de experimentele nu întotdeauna izbutite din trecutul lui Sitaru: Fixeur este lucid, incisiv, condus cu mînă sigură, cel mai bun to date al regizorului.

* Cum am adunat ceva lacune pe partea de documentar din 2017, zic doar că, din ce am apucat să văd, Țara moartă, al lui Radu Jude, se detașează net.

● Cătălin OLARU

Vise cu cheie, un abator-metaforă, piese LEGO care spun povești. Pe hîrtie, Teströl és lélekröl / On Body and Soul e un masterclass de cinema convențional, care nu deranjează, dar nici nu impresionează pe nimeni. E meritul regizoarei Ildikó Enyedi că rezultatul eforturilor ei, departe de a fi banal, e o poveste de dragoste tare greu de uitat. Ursul de Aur din 2017 e un vis.

Poate că nu e cel mai reușit efort al fraților Joshua și Ben Safdie, dar, în peisajul mustind de mulțumire de sine al cinematografului american independent, Good Time e ca o ploaie zdravănă cu grindină pe lîngă un PET de Evian. Acțiunea, e drept, se petrece în New York, dar personajele nu sînt studenți sau proaspeți absolvenți de universitate, iar problemele lor nu sînt cum să treacă peste moartea cîinelui sau despărțirea de partenerul din liceu, care n-a văzut nici un film de Bergman, ci niște pierde-vară, care trebuie să pună mîna pe o pungă cu droguri de mare risc, după care mai văd ei. Lui Good Time i se potrivesc o grămadă de adjective, dar feelgood nu e unul dintre ele.

De la Locarno, m-am întors cu trei mici revoluții: As Boas Maneiras / Good Manners, primul arthouse social cu vîrcolaci, Qing Ting zhi yan / Dragonfly Eyes, primul love story bricolat din imagini ale camerelor de supraveghere, cîștigător al premiului FIPRESCI, și The Song of Scorpions, producție indiană din care nu lipsesc iubirea, trădarea și muzica. Față de filmul bollywoodian tipic, acest basm cinematografic impecabil jucat de cuplul Irrfan Khan – Golshifteh Farahani, văzut și la HipTrip, are ceva în plus, și anume suflet.

Dacă Noul Cinema Românesc ar avea o față, expresia acesteia din urmă ar fi mai mereu sever-încruntată. E meritul debutantului Cristi Iftime, regizorul uimitorului Marița, că a învățat-o în sfîrșit să zîmbească, ba chiar să și rîdă.

Cu cel mai recent film al său, Alexandru Solomon renunță la voice over, cu tot ce înseamnă asta. Vocea cineastului se aude tot mai încet, ceea ce lasă extrem de multă liniște pentru propriile noastre gînduri. Ouăle lui Tarzan e de departe filmul românesc al anului.

● Ionuț MAREȘ

Dintre filmele românești de ficțiune, aleg trei care au avut premiera mondială în festivaluri în 2016, dar care au ajuns în cinematografe abia în prima parte a anului trecut: Fixeur, de Adrian Sitaru, Ultima zi, de Gabriel Achim, și 6,9 pe scara Richter, de Nae Caranfil. Primele două au făcut, din păcate, foarte puțini spectatori (doar cîteva mii fiecare). Sper ca timpul și istoria cinema-ului românesc să le facă dreptate. Cel mai bun documentar românesc a fost, cu siguranță, Ouăle lui Tarzan, de Alexandru Solomon. O să trișez puțin, dar trebuie să menționez tot aici alte două filme: extrem de îndrăznețele Pororoca, de Constantin Popescu, și Soldații. Poveste din Ferentari, de Ivana Mladenovic. Ambele au avut premiera la San Sebastian și au putut fi văzute în toamnă în cîte o proiecție la București, iar acum ajung și în săli. Este lăudabil că deopotrivă hulitul și apreciatul cinema românesc are în continuare resurse de a surprinde plăcut. Dintre filmele străine lansate în cinematografe, favoritul meu a fost Get Out, de Jordan Peele – un foarte actual și profund film politic ambalat într-un horror atipic. Este urmat, obligatoriu, de Good Time, al fraților Ben şi Joshua Safdie, și, într-un alt registru, de Dunkirk, al lui Christopher Nolan. Dar și de solicitantul documentar Austerlitz, de Serghei Lozniţa. La capitolul „filme pe care aproape nimeni nu le-a văzut“, două descoperiri: impresionantele Sexy Durga, regizat de indianul Sanal Kumar Sasidharan (cîștigător la Rotterdam și prezentat la Anonimul), și 3/4, al bulgarului Ilian Metev (premiat la Locarno). Plus ambițiosul 120 battements par minute, de Robin Campillo.

● Cristi LUCA

Dintre filmele străine, două mi s-au părut incitante: Good Time, al fraților Safdie, și A Quiet Passion, al lui Terence Davies. Primul e excesiv, după modelul Scorsese: energia dată de disperarea și furia personajelor aflate în situații-limită e intensificată prin ritm și atmosferă. O poveste banală, a unui jaf de bancă, devine o tragedie modernă. Cel de-al doilea, despre viața poetei Emily Dickinson, e un portret atașant și lipsit de emfază. Momentele de izolare, de fragilitate, de căutare a unui sens, sînt alternate cu cele de revoltă, cu tot arsenalul lor de frustrări, capricii și mici răutăți. Toate nuanțele și subtilitățile fac din A Quiet Passion un film care nu idealizează clișeistic o artistă, ci o prezintă în vulnerabilitatea sa profundă.

Dintre cele românești, Ouăle lui Tarzan (documentarul lui Alexandru Solomon) e cel mai ofertant. Incursiunea în istoria unui institut dintr-o țară a fostei URSS e un pretext bun pentru a înțelege această parte de Europă: utopiile ei, amestecul dintre tradiție și modernitate sau conflictul dintre știință și religie.

pagină realizată de Ana Maria SANDU