O formaţie tehnică
● Grimus, Unmanageable Species, 2018.
Panikon, albumul de debut al formației clujene Grimus, din aparent îndepărtatul an 2008, venea împachetat într-un aproape-synth-pop-rock rotund și degrabă digerabil, cu tușe alternative foarte concrete, care-și plasa printre referințe o surprinzătoare și destul de plauzibilă încrucișare U2 – Depeche Mode, precum și o sumă inepuizabilă de locuri comune din ceea ce numim, cu destul de multă imprecizie, indie, aripile britanică și americană: exploziile dramatice à la Muse, infinita emfază The Killers, aluziile incongruente la sound-ul cameleonic al Radiohead etc. Albumele care i-au urmat lui Panikon, Egretta (2011) și Emergence (2014), nu au schimbat modelul acesta, ci l-au upgradat. Grimus a început să sune din ce în ce mai bine, să (se) producă din ce în ce mai profi, în contextul în care, din punct de vedere operațional, muzica a rămas (aproape) aceeași.
Pe undeva, muzicile locale se situează în această condiție genetică, replicată și de Grimus, a imposibilității adecvării la un continuum istoric și cultural. (Sigur, am putea conchide că Internetul a șters granițele; dar am fi departe de adevăr.) Iar povestea recentă a muzicii produse în România este generată chiar de acest model: dacă artiștii/trupele din care se inspiră muzicienii români își pot construi discursul relaționînd cu un sistem referențial intern – The Killers agățîndu-se de muzica deceniului 8 al secolului trecut –, cei de aici își trimit săgețile doar către primul cerc de proximitate – Grimus lipindu-se, de exemplu, de o sursă numită Muse, fără a putea reproduce, altfel decît stîngaci și neasumat, pretențiozitatea aceea foarte prog și foarte postmodernă, venită, pentru trupa plecată din Teignmouth, din artificiile și bombastica unor monolite botezate Genesis, Yes sau King Crimson, printre altele. Deci dintr-un context cultural asumat/asumabil.
De unde și viciul procedural, cu consecințe foarte practice, al muzicii clujenilor, translat într-un sound – o să-l numesc local doar pentru că formațiile care îl (re)produc sînt din România – lipsit complet de ancore. (Și nu vorbesc aici despre presiunea pieței, ca în cazul Irisului lui Cristi Minculescu pastișînd comic și grosier Coldplay.) De unde și senzația amară de contrafacere, venită, paradoxal, într-un univers muzical, pop-ul, privit holistic, care a propus constant fake-ul ca rețetă acceptabilă și cîștigătoare. De unde și sentimentul acela al inadecvării, de care vorbeam mai sus, pe care îl am eu, ca ascultător. De unde și senzația persistentă că trupe precum Grimus sînt, în mod masiv, niște tribute bands, niște formule cvasi-omagiale care nu s-au mai fixat pe adularea și emularea unei unice entități, ci pe cea a unui sistem (superficial) de referințe. Ele sînt formații-simulacru, pentru care, de cele mai multe ori, problema nu mai este conținutul, ci continua accesare a unor ștampile izbăvitoare care arată astfel: „a-suna-bine“ și „a-nu-suna-de-aici“. În esență, upgrade-ul care urmează debutului – prezumat adolescentin, curios și determinat de „lecturile“ obligatorii – are exclusiv imperative tehnologice, lucru de înțeles într-un univers, cel local, care nu se poate desprinde de iluzia „performanței“.
Noul album Grimus, Unmanageable Species, schimbă vag tonul, renunțînd la punch-ul detectabil pe celelalte discuri, dar nu și formula. Mai introspectiv decît anterioarele – măcar prin apelul la un ethos care accesează intimitatea prin „baladesc“, cînd à la, din nou, Evul Întunecat al Depeche Mode, pe „Dysfunctional“, cînd emulînd dark pop-ul Editors, dar mult mai încărcat instrumental, pe „Albatross“, cînd într-un model U2-esc generic, precum lead single-ul „Carelessly“ și, aproximativ, „Piblokto“, cînd într-o manieră siropop, ca „Illusions Have No Flaws“ –, LP-ul se păstrează în aceeași dimensiune caleidoscopică, măturînd cohorte de sound-uri (prea) ușor decapabile și sunînd „ca afară“. Ceea ce este, la urma urmei, o performanță.
Noul album al formației Grimus, Unmanageable Species, va fi lansat pe 23 februarie 2018, printr-un eveniment care va avea loc în București, la Fratelli Studios, de la ora 21. Alături de trupa clujeană, pe scenă vor urca trupele Like Lovers, din Germania, și Fine, It’s Pink, dar și Doru Trăscău (The Mono Jacks), George Gâdei (Travka) și Alexandra Ungureanu.
Paul Breazu este jurnalist.
